„Cum să nu ai timp să te ştergi cu hârtie când te duci la budă? Aşa ceva nu cred!”

„Am văzut unele femei, care după ce devin mame, că arată de zici că e sfârşitul pământului. Cum să nu ai 3 minute să te dai cu un fond de ten?”

„Haida, de! Cum să anulezi programarea? Nu găseşti pe nimeni să stea cu ăla mic?”

„Chiar nu ai timp să mă ajuți cu asta până diseară? Am nevoie urgent!”

***

Astea sunt doar câteva dintre întrebările şi afirmațiile pe care le-am primit după ce le-am spus prietenilor, cunoștințelor sau colaboratorilor că nu mai am timp. Efectiv simt că nu mai am. Nu o spun cu rea-intenție, dar orele pe care le contorizez ca fiind libere sunt tare, tare limitate, mai ales când nu am ajutor. O fi el concediu de maternitate (care, oficial, s-a încheiat acum trei luni), dar credeți-mă când vă spun că nu e niciun concediu. Cel puțin, acum, cât copilul meu e mic.

Înainte să îl nasc, țin minte că îi spusesem şefei mele că o voi putea ajuta şi de acasă cu articole pentru revistă. Ea, cu 3 copii, mi-a spus că doar dacă mă întorc la birou. „Eiii, o să fac când copilul doarme”, i-am spus. Evident că a avut dreptate şi nu am făcut nimic decât când mama, soțul şi frate-meu au stat cu Luc.

Ce fac eu toată ziua?

DIMINEAȚA:

*Dimineața punem împreună ouă la fiert; sigur că uneori le trânteşte de le sparge, dar îi las plăcerea de a le pune în apă.

*ne jucăm între timp cu mingile sau citim din cartea lui preferată;

*ne întoarcem în bucătărie să vedem ce fac ouăle;

*Facem smoothie-uri. Eu tai fructe, le arunc în blender, pun laptele de migdale şi iaurt, iar Luc apasă pe buton. Mi se pare important să vadă ce mănâncă şi ce bea.

*ne jucăm iar cu mingile, cu puzzle-urile sau cu maşinile până se răcesc ouăle şi i se face foame.

*Mâncăm, dăm cu aspiratorul pe sub masă (atenție, spun la plural că şi el ține de aspirator!) şi ieşim afară la joacă;

*mergem apoi la magazin, să cumpăram mâncare pentru prânz şi cină. Aici, în Japonia, chiar am avut noroc cu mâncarea, fiindcă ei gătesc totul proaspăt şi sănătos, aşa că am luat de multe ori gata făcută. Dar dacă ne săturăm de orez, fac eu supe creme, paste, tocănițe sau diverse budinci.

PRÂNZUL:

*La prânz, bag o maşină de haine la spălat, iar norocul meu e că aici avem uscător incorporat. Uit de ele până a doua zi, dar măcar sunt uscate;

*încălzesc sau prepar prânzul;

*în tot acest timp are voie la 20-30 de minute de desene, pe Netflix, doar dacă cere. Sigur că mi s-a întâmplat să vrea şi dimineața, dar îi spun că îl doare creierul şi înțelege. Organizația Mondială a Sănătății recomandă o oră pe zi celor de 2-4 ani şi niciuna copiilor până în doi ani. Iar cel mai indicat ar fi la prânz. Nu dimineața, nu seara. Luc are zile în care nu se uită deloc, dar are zile în care se uită şi o oră adunat (cronometrez la ceas, credeți-mă).

*Stingem televizorul, mâncăm, apoi îi citesc şi îl culc.

*Doarme vreo două ore, de la 14:00 la 16:00 (nu e bătut în cuie, variază), timp în care eu respir, butonez telefonul, citesc, scriu sau dorm. Sau, dacă am chef, îi fac brioşe/clătite pentru gustare. Două ore trec incredibil de repede când sunt doar ale tale.

SEARA:

*De obicei, după ce se trezeşte îi dau o gustarea de fructe sau ce am şi ieşim afară, de la 17:00 până pe la 19:00.

*La 20.00 vine Andrei, iar eu mă retrag până la 21.00 sau 21:30, să răspund la mesaje, să mai lucrez la poeziile mele sau la blog.

*Urmează ritualul de somn, cu spălat, citit, iubit, care uneori ajunge până la 22:30.

*De la 11 noaptea stăm şi noi doi, adulții, puțin, până pe Andrei îl ia somnul. Eu poate mai lucrez nițel şi astfel se termină ziua, pe la 1 noaptea.

The end.

Sigur că aş putea să îmi calc mereu bluzele, sigur că aş putea să îmi îndrept mereu părul, să fiu mai cochetă (încerc cât se poate de des, cum am scris aici), să am unghiile făcute, să răspund mesajelor şi rugăminților mai rapid. Sigur că aş putea scrie mai mult, mai des, nu aş mai reposta anumite articole. Dar asta înseamnă să îl uit pe Luc la TV, să îi amân des rugămințile de joacă, să nu îl scot afară. Să iau din timpul nostru. Ştiu că e important să se joace şi singur, mai ales pentru creativitate şi imaginație. Dar mai mult de 15 – 20 de minute nu stă. Vine la mine, îmi ia telefonul din mână şi îl ascunde sub pernă.”Nu fon, mami”, îmi spune. Cum să îl refuz? Cum?

Poate doar când va merge la grădiniță timpul meu se va lărgi. Până atunci, chiar vreau să vă rog să mă iertați dacă anulez programări sau nu pot ajuta imediat. Fac totul printre picături.

**articolul trebuia să îl postez zilele trecute din Japonia. Dar, ironic, nu am avut timp.

Poza: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Când o mamă îți spune că nu are timp, chiar nu are. Nu e niciun pretext apare prima dată în Bebelonia.ro.