Sunt familii în care tatăl este implicat, sunt familii în care tatăl este prezent doar cu numele, iar în rest lipseşte cu desăvârşire.

Sunt familii monoparentale sau – în cel mai fericit caz – familii în care bunicii participă activ şi vin în ajutorul copiilor şi nepoţilor. Când sunt rugaţi.

Dar indiferent de situaţie, mama tot mamă rămâne.

Mama este cea care se trezeşte noaptea să îşi acopere cu o pătură copilul dezvelit.

Mama este cea care îi dă copilului şniţelul făcut astăzi, iar ea îl mănâncă pe cel de ieri.

Mama este cea care îi pregăteşte hainele de seara şi le curăţă de scame, care îi verifică temele, care îşi face mii de probleme dacă nu a mâncat cât ar fi vrut ea la prânz.

Mama este cea care aleargă prima când îi cade copilul, care plânge când e el bolnav, care stă şi în picioare, doar să îl alăpteze.

Tot ea se uită în bocanc să se asigure că nu e vreo piatră, are grijă să îi tragă şosetele bine, să nu îl glodească în vârf, are grijă să bea copilul suficientă apă sau are grijă să nu îi rămână mâneca suflecată până la cot, când îi dă geacă pe deasupra.

Mama este cea care are grijă mereu şi mereu de toate micile detalii pe care alţii nu le văd.

Dar de ea cine are grijă?

Cine are grijă să îi spună să mănânce la ore fixe sau măcar să mănânce şi altceva în afară de Almette pe pâine?

Cine are grijă de ea, când se îmbolnăveşte şi nu se mai poate da jos din pat, nici măcar să îşi facă un ceai?

Cine o mângâie să îi spună că toate vor fi bine, cine îi şterge lacrimile după ce copilul i-a spus că e o “mamă rea”, cine îi ascultă îngrijorările din vene? Cine?

În cazurile fericite, soţul sau părinţii.

Dar de multe ori se întâmplă să fie singură, cu copilul acasă.

Şi atunci, ca să prindă putere, ca să îşi odihnescă gândurile, ca să îşi înalte simţurile căzute la pământ şi să capete speranţă că mâine va fi mai bine, face tot ce poate ea mai bine: îşi ia copilul în braţe, închide ochii şi îl ţine strâns la piept.

PS: Prin acest articol, vreau să vă încurajez să avem grijă de noi. Pentru că, doar aşa, putem avea în continuare grijă de ei.

Poză: arhivă personală, noi 3, surprinşi de Loredana Alexandra Photography

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Dar de noi, mamele, cine are grijă? apare prima dată în Bebelonia.ro.

“Nimeni nu mi-a spus cât este de greu!” – este un mesaj pe care îl aud în jurul meu sau îl primesc de la proaspete mame.

Este un mesaj care probabil va dăinui, fiindcă GREUL e subiectiv, obişnuinţele şi aşteptările sunt diferite, iar copiii – tot aşa.

În ultimii ani, eu am văzut o mai mare expunere reală a vieţii de mamă. Se discută din ce în ce mai mult de depresia postpartum, de lacrimile din spatele pozelor de pe social media, de presiunile, grijile şi vinovăţiile constante pe care le resimţim.

Dar poate nu e suficient. Poate nu e constant.

Eu, personal, am scris de multe ori despre cât de greu mi-a fost la început. Despre cum nu reuşeam să îl ataşez corect la sân, despre canale înfundate, despre dureri şi mastită, despre cum magia şi conectarea dintre mine şi copil a venit mai târziu. Despre cum mă simţeam ultima mamă că nu îl iubesc suficient de mult.

Dar fricile, vinovăţia, angosa, oboseala, nesomnul mă împiedicau să mă bucur la capacitate maximă.

Eram doar speriată de necunoscut şi de viaţa nouă ce avusese să apară. Fiindcă, da, pentru mine, de când am copii, mi se pare că trăiesc altă viaţă.

Eu am scris despre GREUL acesta pe care îl aud la proaspetele mame, deşi, la un moment dat, am fost apostrofată: “Nu mai exageraţi, că le speriaţi şi nu mai vor femeile să facă copii!”

Dar am scris, de atâtea ori, şi despre FRUMOS: „Pui prea multă presiune că viața cu copii e roz”, mi s-a spus.

Dar mi-am dat seama că oricum aş scrie, tot nu pot mulţumi pe toată lumea. Aşa că am ales să scriu în continuare adevărul, să scot tot ce se depune pe suflet. Când e minunat, scriu cât e de minunat. Când e greu, scriu cât îmi e de greu. 

Fiindcă, ştii ceva, dragă mamă la început de drum? 

Nicio zi nu seamănă una cu alta.

Poate fi greu la început, ca un dans pe gheaţă când nu ţi-ai mai pus niciodată patine. Şi cazi, şi te ridici, şi cazi, şi te ridici, te mai juleşti, mai plângi, apoi îţi iei soţul de mână şi mai încerci o dată.

E greu când copilul nu îţi doarme.

Când plânge şi nu ştii ce să îi faci. Când nu ia în greutate, când nu îl poţi alăpta aşa cum visai.

E greu când mai ai şi mii de alte lucruri de tăiat de pe listă.

E greu să accepţi că viaţa socială ţi se schimbă când tu eşti obişnuită să stai numai printre oameni.

Când eşti singura mamă din cercul tău de prietene.

E greu să te înveţi să te trezeşti des când dormeai buştean până a doua zi.

E greu să îl vezi bolnav, să ţii termometrul în mână cu 39.1.

E greu şi când primeşti atâtea sfaturi şi nu ştii pe care să îl alegi.

Sau când îţi dai seama ce viziuni diferite sunt între tine şi mama ta.

Dar nu eşti singură, asta să ştii.

Multe mame au simţit ce simţi şi tu. Toate sentimentele sunt normale, fireşti, durează până vă împrieteniţi unul cu altul. Până vă obişnuiţi că nu mai e în burtica ta. Până te obişnuieşti tu.

Sau poate o să ai un copil atât de liniştit, că nici nu o să îl simţi în casă. Poate o să ai un copil care o să doarmă ca valiza-n gară. Care face caca şi pipi cât trebuie. Poate o să mai ai mame prietene, care te vor ajuta enorm. 

Nu ai de unde să ştii cum va fi, aşa este. Dar dacă îţi setezi aşteptări realiste, că nu va fi mereu lapte şi miere, dacă te vei aştepta şi la provocări, cred că le vei face faţă mai uşor. Te duci pe terenul de luptă cu o sabie, nu cu o lingură.

Şi când nu o să ştii ce să faci, ascultă-ţi instinctul. 

Când simți că ceva nu e în regulă, sună la Peditel. Sau du-te la medic. 

Apoi, ia-l în braţe cât mai mult, ţine-l acolo cât mai des, nu există răsfăţ, nu există să se înveţe, cum o să ţi se spună. Bebeluşii au nevoie de cât mai multă iubire, cât mai mult alint de la mamă şi de la tată.

Dragă mamă la început de drum,

E normal să fii copleşită. E normal să fii frustrată. Obosită. Nervoasă. Apoi fericită. În extaz. E normal să treci de la o stare la alta cât ai clipi. E normal să nu simți imediat conexiune cu copilul tău. Uneori vine imediat, uneori, mai târziu. Şi când vine, o să ştii.

Îţi promit că toate trec. Cu fiecare zi, va fi mai mult frumos decât greu. 

Şi îți mai promit că fiecare provocare va merita. Când te va strânge de deget, când se va cuibări cu nasul în pieptul tău, când se trezește şi îţi zâmbeşte de parcă nu ar mai fi nimeni pe pământ, când îţi va pune mânuţa pe obraji, când te va striga mama, ca nimeni altul, când te va iubi cum nu ai ai fost iubită, o să simţi cum toate provocările vor merita. 

Nu ştiu dacă le vei uita, eu nu le-am uitat, dar vei merge mai departe. Cu el, de mânuță.

Poza: bebeluşul meu, al doilea copil, Alec, zilele trecute, la Voineasa

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Pentru mama la început de drum: te înțeleg, nu eşti singură, tot ce simţi este firesc! apare prima dată în Bebelonia.ro.