Și cum căscam ochii și gura ca nu cumva Luc să arunce cu nisip în vreun partener de joacă (a învățat să arunce cu mingea și de atunci cam vrea să arunce cu orice), aud un glas distinct de copil supărat, bolborosind răstit și apăsat cuvinte în șir, într-o japoneză pe care nu aveam cum să o pricep. Dar în scurt timp creierul a perceput un cuvânt cunoscut, atât de familiar încât am crezut că nu aud bine. Un cuvânt format din două silabe identice a câte două litere, un cuvânt care se aprinde ca o lumânare menită să mă topească ori de câte ori îl rostește Luc: “ma-ma”. Chiar așa! Copilul chiar își striga mama. “Mama”, apoi “mami”.

Știam că “mama” și “papa” sunt secvențe de sunete care corespund mamei și tatălui în multe limbi de pe mapamond, fiindcă sunt printre primele sunete pe care le scot bebelușii. Dar cine se gândea că și în Japonia e la fel? Cine se gândea că limba română și limba japoneză -două limbi aflate la poli opuși- au două cuvinte comune? Și taman pe cele mai frumoase dintre toate.

Luc a început să zică “ma-ma” pe la șase luni. Deși citisem că pe atunci bebelușii l-ar asocia cu mâncărica, tot am amuțit de emoție. Acum însă știe că sunt eu. Înainte nu mă striga foarte des, ci -ca șmecherul- doar când avea nevoie, când era obosit și când voia să doarmă la mine în brațe. Dar de câteva luni, de când a învăţat “ma-mi” (şi mai săltător!), nu trec cinci minute fără să mă strige o dată. Şi când o face, “ma-mi-ma-mi” mi se pare a fi cel mai frumos refren, menit să vindece tristeți. Menit să îmi activeze simțurile, să îmi aprindă inima și să pedaleze energie în vene oricât de obosită aș fi, ca să îi întâmpin nevoile. Când îmi spune “mami”, mă simt cel mai important om de pe Pământ. Copilul meu mă vrea pe mine și atât. Iar tonul pițigăiat cu care mă strigă mă amuză teribil.

Mi-au spus multe mămici că, în curând, o să mi se ridice părul pe mine ca unui porc spinos când o să mai aud cuvântul. Că o să fie atât de des că o să mă tâmpească. Deocamdată nu e cazul, iar frica cea mai mare o am pentru când va reveni la “ma-ma”. Atunci voi şti că a crescut. Și când mă gândesc că îmi era frică de acest cuvânt…mă credeți?

Ca să înțelegeți despre ce vorbesc, eu abia după zece ani de relație am acceptat să mă căsătoresc, fiindcă eram pur și simplu îngrozită de gândul de a schimba statutul. De a deveni doamnă. Nu îmi plăcea deloc. Iar gândul de a deveni părinte, de a fi o “doamnă cu copil”, mi se părea și mai îndepărtat, dacă nu ireal. Atât de îndepărtat, încât mai degrabă credeam că o să ajung să mă plimb prin spațiu decât să nasc. Iar acum, de când cu copilul meu frumos, cu gene lungi, care mă strigă meliodios “mami”, nu pot decât să mă bucur că am rămas pe aici, pe Pământ.

Poză: arhivă personală. Luc în parc

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul “Mama” şi „mami” există şi în japoneză apare prima dată în Bebelonia.ro.

Sursa foto: Unsplash
 
Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Cel mai frumos cuvânt românesc există şi în japoneză apare prima dată în Bebelonia.ro.