Şi cum să nu fac asta când am cea mai dulce alarmă din Univers? Dacă Luc se trezeşte înaintea mea, strigă “Mami, țe fați, țe fați?” până îi zic un “îhî”. Cum i-am răspuns, cum se urcă pe mine, în cap, pe spate, mă ia de obraji şi mă pupă. Se alintă, se rostogoleşte, mă mai mângâie, îmi injectează tandrețuri de îmi ajung pentru toată ziua. Mă iubeşte genuin. Este atât de incredibil de drăgăstos dimineața, de frustrarea şi oboseala de se mai adună nu au niciun drept să se mai vaite. Nu mai pot şi nu mai vor. Ba chiar, toată ființa mea se bucură că e lângă el.

Dacă mă trezesc înaintea lui, îi surprind trezirile și mă fălesc cu cele mai luminoase dimineți. Luc deschide ochii încet, și-i freacă somnoros și, când mă zărește, parcă un duh pocnește din degete -puf!- și îi preschimbă gurița într-un zâmbet larg de Jocker. Chiar așa! Imediat se pornește și se rostogolește până pe colăceii mei de salvare (încă mai am, din păcate!) să se alinte și să mă ia în brațe. Se împinge cu capul în mine ca un tăuraș, în timp ce mânuțele îmi  prind bluza și trage de ea în semn că vrea o dușcă de lapte. De obicei, îi ascult dorința, iar el dă un chiot scurt de veselie și își vede de treabă. Nu vă spun că atunci mă inund eu de fericire de îmi intră în ochi, prin urechi, pe nas și îmi blochează plămânii pentru câteva secunde. Cea mai dulce sufocare.
 
Dacă suntem toți trei, cu Luc între mine și Andrei, dimineața e și mai haioasă. Copilul ăsta minunat -care acum doarme perpendicular pe mine- nu știe la cine să se ducă mai întâi. Râde zgomotos, ne urează “di-mi-nea-ța”, se suie ba pe mine, ba pe taică-su, ne ia în brațe pe rând, stă cu capul la unul și cu picioarele la altul, dar ajunge tot la mine să își satisfacă setea. Apoi – țuști! – la jucării.

Probabil că așa e în casa oricui, probabil că așa sunt copiii, probabil că așa sunt mamele, mai dramatice și sensibile. Nu știu. Dar eu mă minunez pe zi ce trece de sentimentele astea copleșitoare, ce mi-au fost trimise de aproape doi ani. Și nu pot să nu mă gândesc că poate într-o viață anterioară am făcut un bine Universului și mă răsplătește. Că acum în niciun caz.
 
Cred că viața nu e atât de haotică pe cum pare și are în bibliotecă rafturi cu numele fiecăruia la litera menită lor. Iar eu sunt prinsă cu un bold într-un colț de carte, “Vremea copiilor”, la capitolul “Dimineți cu clar de fericire”, pe care încă nu l-am terminat de citit. Și de care trebuie să mă bucur cât mai pot, fiindcă este magic.

Fiindcă, tot sacul ăsta de iubire ce se revarsă pe mine, în fiecare dimineață, mai mult parcă decât în orice moment al zilei, pare să fie un mod duios al copilului meu de a mă ruga să țin bine minte. Să țin minte cât de frumos mă trezea. “Să nu uiți, mama, diminețile noastre”, parcă îmi spune. Iar eu nu pot decât să îl asigur că nu am cum.

Nu. Am. Cum.

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Să nu uiți, mama, diminețile noastre… apare prima dată în Bebelonia.ro.

Luc este, fără îndoială, cea mai adâncă bucurie a mea și nu are cum să nu. De când s-a născut, Luc a atras asupra lui nu doar atenția, energia și sufletul meu, ci și iubirea tuturor porilor mei. A venit și mi-a arătat că viața noastră era prea simplă, era împăienjenită de griji prostești și responsabilități imaginare. Tot ce mi se părea important până atunci avea să pălească și să se strângă precum Mimoza pudica în fața lui, lăsându-mă ușor jenată de gândurile închipuite pe care le aveam odinioară. Iar multă vreme principalele mele griji erau ca Luc să mănânce, să facă Marea Treabă și să doarmă. Atât.

Ei, şi la cât de preocupată eram cu noul statut de mamă, l-am uitat o perioadă pe cel de soţie. Absorbită doar de gânduri de alăptare, odihnă, schimbat scutece, somn, mică depresie, dureri de după naştere, Luc îmi acaparase noua realitate cu totul. L-a înghesuit pe Andrei până l-a împins pe o treaptă inferioară conştiinţei mele. Îl vedeam lângă noi şi era suficient.

Ba mai mult, toate frustrările mele ce se acumulau pe timpul zilei se răsfrângeau asupra lui când venea de la serviciu. Așa ajungeam să ne certăm (bine, eu il certam mai mult pe el!) şi habar nu aveam cât de mult îl încarcă emoţional. Fiindcă eu îmi luam copilul în brațe, îl miroseam de două ori și îmi trecea orice supărare. Pe când, Andrei le aduna tacit în poală.

Până când, într-o seară, se pune lângă mine şi mă întreabă încet:

-Iubita, mă mai iubeşti?

Şi vă mărturisesc că mai bine îmi dădea cu o farfurie peste ochi, că m-ar fi zdruncinat mai puțin. Că de durut, m-a durut. Dar în a doua secundă am realizat că poate nu mai mult decât pe el când s-a văzut dat la o parte. Când a văzut că nu mai eram o echipă, ci jucam individual. Evident că îl iubeam, dar uitam să îi arăt. Și să pună la îndoială istoria noastră de secole (acum în iulie sărbătorim 13 ani!), mi s-a părut cel puțin serios. Astfel, ne-am deschis unul în fața celuilalt ca doi boboci și am înțeles că este foarte important ca Luc să aibă părinți fericiți. Am hotărât să petrecem mai mult de cinci minute împreună, să ne aducem aminte de cum eram doar noi doi, să ne mai bucurăm de glumele noastre proaste și să ne intersectăm viețile, ce păreau deja paralele. Să ne regăsim, pe scurt.

Noi suntem norocoși, fiindcă am reușit. Dar știu cazuri în care părinţii s-au despărțit până la tăierea moțului copilului, fiindcă nu au știut cum să gestioneze noua viaţă. Fiindcă nu s-au mai înțeles, nu s-au mai găsit, nu au mai comunicat și fiindcă s-au îndepărtat unul de celălalt fără să își dea seama. Și nu din vina copilului, nu, nu. Din cauza tuturor neșanselor și vicisitudinilor vieții de familie. Fiindcă oricât de frumos ar fi, este și foarte greu.

În sfârșit, eu am scos nasul din părul copilului și am început să îmi mai privesc și soțul. Deși copilul meu frumos este și va fi întotdeauna cea mai importantă rotiță din venele mele, am început ușor-ușor să înclin balanța și spre Andrei. Deși în secret el va rămâne cel mai important, în realitate sunt amândoi. Fiindcă suntem o familie. Mie nu mi-ar plăcea ca Luc să facă diferențe între mine și tatăl lui și atunci mă gândesc că ar fi drăguț să nu mai fac nici eu diferențe (prea mari) între băieții mei. Așa cred eu, dar, evident, fiecare știe mai  bine

Sursa foto: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Cine e pe primul loc în viaţa mamei: copilul sau soțul? apare prima dată în Bebelonia.ro.