-Tataie, ți s-au umflat picioarele ca sacii de cartofi, ai apă în ele de nu mai poți să mergi. Hai, te rog, să te vadă un doctor.

-Nu merg. Cine are grijă de animalele mele?

-Cum cine? Noi, ai o grămadă de nepoți în jur.

– Nu merg domnule, nu ştiți voi să duceți vaca la apă. Ea nu are voie să bea apă rece.

-Cine? Vaca?

– Măria.

El este tataie al meu care m-a crescut. În casa căruia am dormit ani de-a rândul când am fost mică. Mamaie îi spunea „Gheorghe, cântă-ne ceva la fluier”, noi îi spunem Mane sau tataie. După vreo 60 de ani împreună, patru copii*, 11 nepoți şi 8 strănepoți**, mamaie ni l-a lăsat nouă. Îi spusese cu o zi în urmă că va muri, dar el nu a crezut-o. “Haida, de! Nu mor caii când vor cânii”, i-a spus. Sigur că a fost un şoc pentru toată lumea. Sigur că am pierdut bucăți din noi toți, dar tataie a pierdut din el jumătate.

Chiar şi acum mi-l amintesc când mi-a spus că “îi tremură carnea”. Chiar şi acum sunt lipite, cu leucoplast, poze cu ei doi pe pereți în cămăruța în care dormeau împreună. Se rățoiau unul la altul, ca orice cuplu, dar niciodată nu adormeau supărați. Întorşi spre perete, tataie îşi punea brațul pe mamaie şi aşa îi găsea dimineața. Şi aşa îi găseam noi ori de câte ori veneam pe la ei după o vorbă, un ou sau un lapte.

Şi de patru ani, tataie îngrijeşte de animalele lui ca de irisul din orbite. Şi de atunci, de când patul a devenit mai lung, mai lat, mai gol, şi-a încrediţat toată inima în casa de a rămas. În gospodăria de rămas. În vieţuitoarele ei. Atât de mult, că a plâns cu sughițuri când i-au murit 12 din 13 găini de nu-ştiu-ce boală. Atât de mult, că de Crăciun, când i se umflaseră picioarele, nu voia să meargă la spital. Cu rugăciuni, slujbe şi promisiuni că Măria, vaca, va fi dusă la izvorul potrivit, a acceptat.

E mai bine de atunci, iar astăzi am mai stat cu el de poveşti. Mi-a mărturisit că au mai murit nişte păstrăvi din baltă, mi-a spus că mai vrea să îşi ia un porc şi că rațele lui sunt grupate pe două “preuci”, că altfel se bat între ele. Şi în timp ce le băgam eu în coteț, l-am întrebat:

-Aşa mult îți iubeşti animalele?

-Cum dracu să nu le iubesc? Cu ele am trăit şi fără ele…fără ele n-aş avea cum.

Viața, cu toate relele din ea, are sclipirea asta de care ne agățăm ca pisica de gard: iubirea. Atât timp cât iubeşti, viețuieşti. Iubirea, sub toate formele ei, pentru ființe care cuvântă sau care -iată!- nu, îți dă motive să trăieşti chiar şi când crezi că nu mai ai.

Iar mesajul lui tataie pentru voi, pentru “tinerii” care mă citesc, este următorul:

-Fiți mai “blânji” şi mai buni de gură!

Notă pentru * şi pentru**: între timp, au rămas trei copii şi s-au mai născut încă 4 strănepoţi

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul „Fiți mai blânzi şi mai buni de gură” sau despre cum în viaţă contează cât şi cum iubeşti apare prima dată în Bebelonia.ro.