Probabil nici nu simțise că mie încă îmi pulsa un soi de jenă în vene după ce mă atinsese. Probabil nici nu auzise că oftasem de emoție.

M-am uitat la mine în oglinda retrovizoare, în oglinda noului model Honda, să încerc să îmi şterg rujul-prună de pe dinți. Prea zâmbeam tâmp şi prea mi se vedeau incisivii vineți ca fasolea bătută. 

-Unde mergem, darling? m-a întrebat deodată, privindu-mi verigheta.

M-am fâstâcit, am rotit instinctiv inelul de aur cu degetul mare şi i-am spus adevărul:

-Să doborâm un record de viteză. Eşti gata?

Nici nu am mai aşteptat un răspuns, că mi-am fixat scaunul, am prins volanul între palme şi – vum! – am apăsat pe pedale. Mergeam pe şoseaua din Germania cu celebrul Clark Gable lângă mine. Îl iubeam din liceu, de când am citit pe nerăsuflate „Pe aripile vântului” şi am urmărit apoi filmul. De zece ori. Unde l-a jucat pe Rhett Butler.

O invidiasem atât de mult pe Vivien Leigh, actrița de a jucat-o pe Scarlett O’Hara, iubita lui, că nu mai suportam să mă văd cu părul brunet. Aşa că m-am vopsit. Iar lui Clark, ei bine, îi ştiam toate iubirile, mişcările, replicile, chiar şi în ce parte prefera să îşi dea părul. 

Dar, iată, acum era lângă mine. Îi simțeam izul masculin şi îi puteam asculta ritmul respirației. Care, bag de seamă, e mai sacadat decât al meu. Mai apăsător. Să fie oare intimidat de mine?

Gândul m-a făcut să tresalt şi să schimb viteza. Şi încă una. Şi încă una de ne-a țintuit pe amândoi în spătarul moale, roşu.

Am început să râdem ca proştii şi să țipăm în maşină.

Ce senzație de lift în cădere liberă. Mânam maşina la vreo 300 km/oră ca şi când aş fi condus de un secol. Ca şi când aş fi învârtit un titirez.

Țineam schimbătorul de aluminiu strâns şi îi simțeam finețea în podul palmei.

Mă bucuram de viață cum nu aş fi crezut vreodată. „Libertate” îmi strigau sufletul, trupul şi gura. Prinsesem atât de mare curaj, că închisesem pentru o fracțiune de secundă ochii. Eram liberă.

-Curbă, curbă, strigă bărbatul panicat.

Trag volanul şi mă echilibrez pe şosea imediat.

-Ce, ți-e teamă? Ți-e teamă că mai mori o dată? îl întreb râzând malițios.

-Nu, mi-e teamă că nu mai ajungi tu la soțior, darling, a continuat cu o privire sarcastică.

Şi cum îi simțeam privirea iscoditoare pe şira spinării, cum strangulam schimbătorul, mă cuprinde o mână. Clark îşi pune mâna pe mâna mea. Îi simt pielea aspră, dar fermă, peste pielea mea.  Doamne, mă ia cu amețeală! Un fior mi se duce în piept, altul – în gât, altul urcă la tâmple. Îmi pulsau toate ca un neon ce stă să se stingă. Mă privește râzând şi atât de sigur pe el, că îmi e mai mare ciuda că nu pot să mă sustrag. Oricât aş vrea, sunt paralizată cu totul. Mai puțin cu piciorul drept, care accelerează inconştient, până în podea. Care apasă pedala de parcă ar fi fost ultimul lucru de făcut din viața mea. Ultimul lucru, cu el de mână.

-Trei, doi, unu şi am trecuuuuut, țipă omul bucuros, cât îl țin plămânii şi vesta-i satinată de parcă acum ar fi ieşit de la bairam. Am trecuuuut de finish!

Îmi trag mâna, fixez volanul cu ambele palme şi pun frână, cu scârțâit vibrant. Clark începe să aplaude fericit. 

-Hai, uită-te la ceas! Ia vezi, am doborât recordul? 

Pufnesc în râs, în timp ce îmi duc mâna impregnată cu atingerea lui la oraz. Respir adânc şi îi spun:

-Frankly, my dear, I don’t give a damn! şi continuu să râd isteric.

 

***

-Iubita, iubita, trezeşte-te, că am găsit o Honda Civic de vânzare mişto, strigă soțul meu disperat. Este un Type R!

-Hmm, ce? O ofertă Honda? întreb somnoroasă şi uşor frustrată că m-a trezit.

-Da, da. 

-Du-te şi testeaz-o, zic şi mă întorc pe partea cealaltă, privindu-mi verigheta. Dacă ar şti el că eu am testat-o deja. Oh, dacă ar şti…

Închid ochii, mă acopăr cu cearşaful şi mă aşez din nou la volan.

Poze: Honda România

Cu prietenie,

Alexandra

***

Acest articol a fost scris pentru competiția SuperBlog2019, unde trebuia să dobor recordul de viteză la categoria mea, pentru un tur al celebrului circuit de la Nurburgring, cu o personalitate alături.

Articolul La volan apare prima dată în Bebelonia.ro.