-Nu mă bagi în seamă, mami? 

Nimic.

-Iubitule, nu vorbeşti cu mine?

Nimic.

-Iubirea mea, mi-a fost dor de tine şi aş vrea să te pup.

Nu a stat. A luat mingea şi a început să se joace cu ea.

Mă intriga atitudinea lui, dar în sinea mea înţelesesem. 

-E supărat că l-am lăsat la grădiniţă, i-am zis soţului meu încet.

-Ei, dar de unde! Nu vezi ce fericit e? Lasă copilul în pace.

Ca după ce să plecăm spre casă, în maşină, unde eram doar noi trei, să îl întreb:

-Mami, eşti supărat pe mine?

-Da, a spus mai mult şoptit.

-De ce, puiule?

-M-ai lăsat singul a gădiniţă…

Mă credeți că mai bine îmi trosnea una? De cum l-am auzit, mi-a ajuns inima în gât, lacrimile în ochi, vocea pe fundul oceanului. Jur că nu am ştiut ce să îi răspund. Iar primul instinct a fost să îi zic soțului: „gata, de acum tu îl laşi dimineața. De ce să o încasez eu? De ce eu?”. Ca apoi să îmi dau seama că Luc e obişnuit cu Andrei să plece, cu mine – nu. Şi nici eu cu el…

Şi tocmai de aceea acomodarea la grădiniţă a fost grea. Nu are sens să vă mint, ne-a fost mai dificil decât m-am aşteptat. Am avut 10 zile de probă, de la 2 septembrie, dar mergea trei-patru zile, apoi stăteam acasă alte trei-patru. Fie că ne întorceam după 30 de minute de plâns în holul grădiniţei, fie că răcea, fie că a trebuit să plecăm noi din Bucureşti. Astfel, ne-am întins pe toată luna. Acomodarea nu a fost una lină şi constantă, ci abia pe 25 septembrie am reuşit să punctăm ultima zi gratuită, de probă. Abia după trei săptămâni, în loc de două.

Luc, fiind la limită între două grupe, Mini şi Mică, a fost repartizat iniţial la grupa Mică. Aici, el şi încă un băieţel, erau cei mai mici, restul – peste trei ani. Toţi copiii aveau un an în spate de grădiniţă, toţi uniţi, ca un colectiv. El era intrusul. Educatoarea, după trei zile, mi-a spus că e mai bine să încercăm la grupa Mini, că nu pare să se adapteze în grupa ei. Sincer, mi s-a părut că a renunţat prea rapid la el, că după trei zile abia reuşeşti să înţelegi ce se întâmplă. Darămite să spargi un zid, când nici nu mânuieşti ciocanul bine. 

Dar, de atunci, Luc este la grupa Mini, unde este printre cei mai măricei din clasă. Îmi place mult mai mult de noua educatoare, este mult mai blândă, iar la cei zece copii din grupă, mai sunt încă două îngrijitoare. Una temporară, la nevoie, una permanentă, din câte am văzut. Nu a fost uşor nici aici. Voia doar cu mine la toate activităţile, mă ţinea de degete, se ascundea de picioarele-mi scunde. De cum îi spuneam că plec, plângea. Uneori se oprea şi ieşeam pe uşă, uneori nu şi atunci nu mai plecam.

Sigur, am aplicat toate sfaturile citite şi primite. Îi spuneam că fiecare dintre noi are de acum responsabilităţi, unde noi mergem la serviciu, iar el – la grădiniţă. Îi explicam că vin la gustare, după ciorbiţă sau la engleză. Deja ştia orarul. Uneori puteam pleca jumătate de oră, alteori două ore, la o cafenea la şase paşi de grădiniţă. Alteori – plecam amândoi acasă.

Cert este că am înţeles că ar fi putut fi şi din cauza emoţiilor noastre. Eram stresaţi că trec zilele de probă şi el nu se adaptează şi se poate să îi fi inspirat nesiguranţă. În plus, îmi venea mie să plâng când vedeam că plânge după mine. „Dacă plânge mai mult de 20 de minute, mă chemați”, repetam educatoarelor, de probabil ajunseseră la concluzia că-s nebună.

M-am calmat însă când psihoterapeutul adlerian Yolanda Creţescu mi-a spus aşa:

„Bucură-te că are ocazia să experimenteze trăiri noi. Şi frica, şi necunoaşterea fac parte din viaţă. Este un loc cu copii, cu jucării, este în siguranţă. El e speriat că eşti tu neliniştită. Iar plânsul este un limbaj de adaptare şi emoţiile negative trebuie exersate în viaţă. Cu cât e mai protejat de ele, cu atât se va speria mai rău. E băiat mare, se va descurca. Faceţi exerciţii de zâmbete când vă vedeţi.”

Cert este că luni, când a rămas prima oară fără noi, am avut un dialog apăsător, dar acceptabil:

-Mami, eu mă duc la magazin, iar tu rămâi să te joci cu copiii, i-am spus.

-Vin şi Luca, mi-a răspuns.

-Nu, mami, tu rămâi cu Miss Maria, iar eu vin când mâncaţi fructele. 

-Nuu a magaziiin, a început să plângă.

-Numărăm până la zece şi apoi plec?

Şi, plângând, copilul meu a numărat de la unu la zece. La zece, mi-a dat drumul la gât şi, cu lacrimile pe obraz, suspinând, a zis “pa, mami!”.

Iar am încercat să fiu puternică, să nu îl influențez. Dar credeți că am putut?

Iar astăzi, miercuri, a treia zi, deja ştiind ce va urma să se întâmple, mi-a zis, de cum am intrat pe uşa grădiniţei:

-Du-te la magazin, mami! a spus copilul meu, cu ochii umezi.

Lăsase buza în jos, lacrimile i se vedeau pe pupilă, dar nu s-au ristogolit pe obraz. Probabil i-a fost mai uşor să mă dea el afară, decât să îi spun eu că plec.

Dar apoi a fost OK. Tot timpul a fost OK. Râdea, se juca, făcea năzbâtii sau coopera. Îmi trimiteau mereu poze doamnele de acolo.

Şi cea mai mare surpriză a fost că a adormit la prânz. În prima zi – legănat, în celelalte două – singur. Niciodată acasă nu a adormit singur la prânz.

Mesajul de la Miss Maria, doamna educatoare, în prima zi:

Mesaj de la soț, imediat după:

Mesaj de la îngrijitoare, a doua zi:

Încet-încet, ne obişnuim. Se obişnuieşte, mă obişnuiesc. Iar cea mai mare dorință e să nu mai fie supărat pe mine.

Poze: arhivă personală de WhatsApp

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Mami, m-ai lăsat singur la grădiniţă… apare prima dată în Bebelonia.ro.