Astăzi, dacă mă uit la mine în oglindă, sub hainele-mi lălâi, chiar acolo unde sunt coastele, nu văd carne, nu văd piele, nu văd organe. Ci un gol. Un mare gol, cât craterul vulcanic cel fără de lavă, fără de vlagă, ce respiră parcă o tristeţe adunată de mii de ani. Şi am doar 29. Mă uit la imensitatea lui şi nu îmi vine a crede. Aşa de pustiu să îmi fie sufletul? Aşa de greu îi e unei mame să stea fără copilul ei? Când după aproape trei ani de mână-n mână, suntem acum unul într-o parte şi atul în alta? De ce e atât de grea dezlipirea, mai ales când vrei să creşteţi amândoi echilibrat?

De când e Luc la grădiniţă, de o lună cu totul, eu am stat fie cu el în clasă, fie în apropiere, la cafeneaua de lângă. Acolo mi-a amorţit fundul de la 9 dimineaţa până la 16:30. Înconjurată fiind permanent de oameni, nu am simţit ce simt acum. Ce mă înţeapă acum, în partea stângă. Dar azi, fiindcă mi-a fost rău, fiincă m-am aglomerat emoţional, am stat acasă. Şi nu mi-am găsit locul. Straniu tare să nu te bucuri de liniştea pe care ţi-o doreai.

Ne plângem de multe ori că nu mai avem timp de noi, de linişte, de o carte citită în living, sub o pătură de pluş. Ne plângem că nu am mai apucat să spălăm covorul din hol de la Crăciun, iar urma de bocanc tot acolo este. Ne plângem că facem duş atât de rapid, de parcă acum se opreşte apa, că uităm hainele ude în maşină, că trebuie să le mai clătim o dată, că trebuie să fim acolo, pe covor, cu maşinuța în mână, când poate nouă ne este rău. 

Ne plângem – şi pe bună dreptate – că ziua intră la apă, că orele sunt parcă nişte ciori în stol, ce aleagă fără să le putem prinde. Ne plângem că azi e doar o zi a săptămânii, fără să îi mai ştim numele. Ne rugăm, ne frustrăm, punem acatiste ca măcar câteva zile să nu mai auzim „Mamiiii, vino!”. Ca măcar câteva zile să îţi facă soţul masaj la tălpi, să uiți de rolul de mamă, să te bucuri de cel de femeie sau soție. Ne plângem, fiindcă e greu.

Dar nu ți-ai imaginat niciodată cât de greu e să nu mai auzi tălpile lipăind spre bucătărie, să strângi maşinuța aia în coş, că abia seara îşi va regăsi stăpânul, să ciuleşti urechile, că ți se pare că l-ai auzit, când era doar un copil de afară. Să toci legumele prea repede, să dai cu aspiratorul fără să îl împingă, să dai mesaje şi mailuri fără să mai trimiți „hshueuwja”, cum făceai când apăsa pe tastatură.

Da, e grea a naibii despărțirea, orice mi-ați spune, mai ales după ce ați stat atâta timp mână în mână. Şi tot ce poți face este să te adaptezi, să mergi mai departe, înspre bine. Să te înconjori de oameni, să mergi la serviciu, să rejoci toate rolurile societății, ca apoi să te duci acasă şi să fii – aşa cum vei fi mereu – mamă. Să te bucuri de cele ce vin, cum vin, când vin. Fiindcă, la un moment dat, unele dintre ele, nu vor mai veni deloc.

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Ne plângem că nu avem timp şi, când îl avem, plângem de dorul copilului apare prima dată în Bebelonia.ro.

Şi vă spun că a fost greu. Ne-a fost greu. Şi mie, şi lui Luc. El l-a strigat pe tati de câteva ori, a şi plâns în somn după el, iar eu am avut impresia că îl aud cum se joacă cu drona lui sau cum intră pe uşă să ne sperie. Dar noi, eu şi copilul, măcar ne-am avut unul pe altul. Noi măcar ne-am umplut unul altuia golurile din suflet. Pe când Andrei a fost singur. Lui i-a fost cel mai greu.

După vreo trei zile în care nu am vorbit deloc, fiindcă nu a avut semnal, după ce a urcat pe vârf şi după ce a ajuns la civilizație, soțul meu ne-a sunat cu video. De cum ne-a văzut, i s-au umezit ochii.

-Eram acolo în frig, în ploaie, în viscol şi mă întrebam ce naiba caut acolo…când tot ce voiam era să fiu cu voi. Cu voi! Să mă bag sub pătură, să mă înghesui şi să vă iau în brațe, mi-a spus.

Desigur că au început lacrimile să curgă ca la robinet, şi de o parte, şi de alta. Desigur că îl credeam că i-a fost greu să urce la asemenea altitudine, unde erau -20 de grade, viscol şi vizibilitate zero, desigur că înțelegeam că dificultatea şi condițiile traseului îl făcuseră mai vulnerabil – poate dacă era pe plajă, la Miami, nu mai plângea după noi. Dar, aşa cum fusese, dorul îl lovise drept în piept. Mai ales de Luc, de copilul lui. Îl lovise atât de tare, că l-a ajutat să urce, să termine ce a început. Ca să vină acasă.

Şi poate uneori nici nu ne dăm exact, exact seama de ce avem până nu suntem departe. Poate uneori nici nu ne bucurăm suficient de cei din jur, prinşi fiind cu treburi, pentru că îi ştii acolo, lângă tine, permanent. Dar iată că, atunci când lipseşti de acasă, îți dai seama cât de mult îți lipseşte şi familia din suflet. 

Poza: Andrei, aproape de Elbrus. El e cel din stânga

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Şi tații plâng de dorul copiilor lor… apare prima dată în Bebelonia.ro.