Astăzi am rămas amândoi acasă. Eu şi copilul meu. Luc încă are conjunctivită, aşa că abia luni, după trei săptămâni de absență, va ajunge la grădiniță. Asta doar dacă nu mai ia vreun virus între timp. Asta doar dacă nu ia cumva de la mine, „mândră” purtătoare de rino-faringo-laringită, deşi m-am protejat cât de mult am putut: mască, spălat des pe mâini, dat cu dezinfectant prin casă şi aerisit dimineața şi seara. Nici la propria lansare de la Gaudeamus nu m-am dus

Andrei, soțul meu, a avut grijă de amândoi zilele acestea, plimbându-ne prin spitale şi laboratoare de analiză. Ieri ne-a făcut şi mâncare, supă de pui (pentru prima oară şi e chiar bună) şi paste. Dar azi a trebuit să plece la serviciu. Am crize de tuse, mă ustură gâtul când vorbesc mai mult de trei minute, dar stau în picioare.

Şi, în toată zarva asta a mea sufletească şi fizică, s-a petrecut un lucru atât de mic privit din exterior, dar atât de vindecător privit de aici, de la mine.

Mâncam amândoi gustarea dintre mic-dejun şi prânz, pe scaunele înalte din bucătărie. Luc – la geam, eu – lângă el. Deodată, se uită la mine, îmi mângâie obrazul acoperit aproape total de mască medicală şi îmi spune:

-Ce fumoasă esti, mami! atât mi-a zis, de am înghițit în sec. Eram cu părul prins şui în coadă, cu hainele de pijama de ieri, cu fața acoperită, răguşită şi cu secreții în nas.

-Tu eşti frumos şi bun, puiul meu, am îngânat cu mâncarea în gât.

-Nu, nu, tu esti fumoasă! a răspuns şi m-a pupat.

Ce să vă zic? Mângâierea aceea a lui, apăsată şi delicată totodată, cuvintele acelea dulci, ochişorii lui sinceri, sărutarea de final, fiecare pe rând şi toate la un loc mi-au dat un soi de bucurie, alinare sau linişte divină. Am simțit un fior pe şira spinării, ce a fugit până sub pleoape, umezindu-le. Am simțit cum cel mai duios şi puternic calmant se ascunde în mânuțele lui. Pentru că asta îi e puterea. Asta e puterea copiilor, de fapt. Pot vindeca sufletul de cele mai ascunse răni, de nimeni ştiute, de tine simțite, doar cu o mângâiere.

Cui să îi mulțumesc pentru acest copil din viața mea? Cui trebuie să îi sărut mâinile, picioarele că ne-am întâlnit pe Pământ? Universului? Soțului? Lui Dumnezeu? Tuturor, zilnic.

Sper doar să mă mai vadă aşa şi peste 100 de ani, când n-oi mai avea toți dinții şi toate firele de păr. Când pielea, schimonosită de la atâtea riduri, îmi va acoperi chipul sau obrazul pe care l-a mângâiat acum.

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Copiii îți vindecă sufletul doar cu o mângâiere… apare prima dată în Bebelonia.ro.