Aşa că am stat acasă. Stau, de fapt. Însă nu ştiu cât mai ține. Sper totuşi să continuu pe drumul acesta pe care merg de ceva timp şi sper să încep să îmi monetizez blogul, pentru că a crescut şi am speranța că va creşte. Mai fac o poveste, mai scriu un volum de poezii, mai am în plan niște cărți, uşor-uşor. Mi-ar plăcea să continuu să le combin, pentru că îmi place să fiu mamă, dar îmi place să fiu şi activă profesional. Îmi place să scriu, îmi place despre ce scriu şi, mai ales, îmi place să fiu aproape de Luc. Dar nu e simplu.

Am multe momente de frustrare, am multe momente când îmi vine să urlu că nu am timp de toate lucrurile pe care mi le propun, am multe momente când îl invidiez pe soțul meu că merge la serviciu şi poate sta mai mult de două ore legate să lucreze. Doamne, câte romane aş fi scris până acum, îmi spun! Dar sunt alte momente în care nu. În care nu îl invidiez deloc. În toate diminețile noastre, de fapt. În toate diminețile noastre, eu mă bucur că sunt cea care rămâne. Că nu sunt cea după care plânge Luc. 

Diminețile uşoare sunt cele în care soțul meu e plecat deja:

-Tati unde e? mă întreabă copilul meu de cum deschide ochii, văzând că Andrei nu mai doarme lângă noi.

-La serviciu, pui! Dar vine diseară, îi spun.

-Nu, vin acum, îmi răspunde trist. Apoi mergem să mâncăm şi uită.

Dar cele mai grele dimineți sunt acelea când copilul meu se trezeşte odată cu soțul. Când nu îl mai lasă să plece. Se duce cu el în baie și stă până se bărbiereşte, se duce după el în dormitor şi îl ajută să se îmbrace, se duce apoi în hol, unde îi dă pantofii să se încalțe. Unde îşi pune şi el săndăluțele, să plece cu el la serviciu.

-Tati, vin şi Luca! îi spune.

-Nu, tati, tu rămâi acasă cu mami. Ne vedem diseară, îi spune Andrei, îmbrățişându-l.

Eu nici nu apuc să îndrug ceva, că Luc, îmbrăcat doar cu un tricou şi pampers, se pune cu fundul pe prag, îl ține de pantaloni şi se uită îndelung şi rugător la soțul meu de ți se rupe sufletul. 

-Vin şi Luca la seviciu cu masina! repetă. Mami, tati, Luca, toți tei!

Toți „tei”, adică să fim noi trei împreună. Vă spun, îmi crapă inima. Mie. Darămite soțului meu. Darămite lui Andrei, care trebuie să închidă uşa în urma lui, ştiind că al lui copil rămâne cu mâinile întinse în hol, strigându-l. Ştiind că se duce apoi la clanță, se ridică pe vârfuri şi se chinuie să o deschidă. Iar când o va face, nu va mai fi acolo. Acelaşi scenariu, zi de zi. Dar, nu ştiu cum să vă spun, măcar seara e acasă. 

Pe când alți părinți pleacă şi nu se mai întorc cu lunile din cauza jobului. Şi nu pentru că ar vrea, ci de nevoie. Pierd primul „mama”, primul dinte, primii paşi, prima propoziție. Pierd multe prime momente importante din viața copilului, pentru că trebuie să fie la birou, pe tir, pe mare. Îşi văd copiii cum cresc în poze, rugându-se să nu îi uite prea curând. Şi aşa ajungi să auzi de cazuri în care copiii, când sunt întrebați ce şi-ar dori de ziua lor, îți spun „să vină tata acasă”.

Eu credeam că mie îmi e greu, să fiu părintele care rămâne 24 din 24 cu copilul. Dar îmi dau seama că nu e uşor să fii nici cel care pleacă.

De fapt, nu e uşor nicicum. Important e să cântărim foarte, foarte bine totul, ca să merite orice decizie am lua. 

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Le e greu şi părinților care pleacă la job, nu doar celor ce rămân acasă apare prima dată în Bebelonia.ro.