-Vaaai, bunica, ți-am spus să nu mai sari, că te murdăreşti, i-a zis bunica ei, scuturând-o cu grijă. Imediat fetița a început să plângă.

-M-am muldăliiiiiit! şi plângea cu zgomot.

-Gata, bunica, te curăț eu acum!

Şi mi-am dat seama că nu e un caz izolat. Des am auzit în parc „nu sări în frunze, că e praf!”, „nu te duce în baltă, că te uzi!”, „nu călca iarba, că e nămol!” şi multe altele.

Când eram eu mică, la mine la țară, toți copiii erau murdari. Toți. Şi încă sunt! Dar nu îmi amintesc să fi plâns vreodată, întrucât pentru noi era firesc. Noi am crescut astfel pentru că, într-o curte plină cu animale, pământ, mocirlă, nu ai cum să stai într-un alb imaculat nici dacă eşti plătit. Pădurea e aproape, râul e la picioarele tale, lemnele şi pietrele erau maşinuțe cu telecomandă. Libertate, imaginație şi murdărie depline!

Mama era câteodată strictă în ceea ce priveşte curățenia, dar doar de ruşine, nu de altceva. De cum ne vedea plini de nămol, ne chema să ne schimbăm: 

-Ce zic femeile ălea de peste drum? Că v-am adunat de pe Lotru şi că nu am grijă de voi!

Iată, deci, cum îşi făcea griji pentru ea. Nu îşi făcea griji pentru noi, că luăm vreun microb, ci că părea o mamă neglijentă.

Copiii au nevoie de limite, sigur, dar când sunt prea multe ajung să acumuleze frustrări. Astfel, e bine să fie înconjurați de medii unde se pot simți liberi. Unde se pot desfăşura în voie, unde pot explora, pot să îşi satisfacă marile lor curiozități. Iar când urmează să le fie îngrădită sau restricționată vreo dorință, aceasta din urmă este acceptată mai uşor. 

În cele mai simple cuvinte, de om fără vreo pregătire în psihologie, asta am înțeles eu din cartea „Nu există copii răi” de Janet Lansbury: cu cât le spui copiilor mai rar „nu” (lucru necesar!), cu atât şansele să accepte fără vreo împotrivire cresc.

Aşa că, ori de câte ori pot, îmi las copilul liber. Mai ales în natură. Afară, la Voineasa sau în parc la Bucureşti, copilul meu e fericit. Îl las să meargă desculț, să arunce cu pietre în apă, să aşeze lemne, să pună mâna pe insecte, să sară în bălți, să culeagă coacăze, să se tăvălească în nisip. În limita siguranței lui şi a celor din jur, desigur. Sunt lucruri atât de banale, naturale, dar care îl țin ocupat, îi consumă energia, îi stimulează creativitatea, îl ajută să îşi dezvolte inteligența. Mai mult, studiile arată că expunerea la germeni întăreşte sistemul imunitar şi scade riscul de alergii. 

Chiar aş vrea să se bucure mult de copiărie, că una are. Iar dacă pică în fund în nisip, aş vrea să ştie că nu e nicio tragedie. Se scutură şi pleacă.

Mai sunt momente în care nu îi permit să se ude, spre exemplu, când nu am schimburi la mine. Îi explic şi pricepe. Totuşi, singurul pitic pe care îl am pe creier este să îl şterg la guriță. Şi nu pentru că mi-e teamă pentru el, ci pentru că îmi e teamă pentru mine. Că voi fi judecată că nu am grijă de el. Că sunt neglijentă. Exact ca mama. Dar asta e doar o problemă din capul meu, pe care trebuie să o rezolv cu timpul.

Aşa făceam, involuntar, în Japonia, când vedeam copiii cu muci până în gură şi mă întrebam de ce mamele nu îi şterg. Copiii nu aveau o problemă, japonezele nu aveau o problemă, doar eu o aveam. Şi încă o mai am, deşi încerc să mă educ. E greu, mai ales când am crescut în acelaşi fel. Vă las mai jos o poză din Japonia, poate nu ați apucat să o vedeți la mine pe blog. Să vedeți cum se joacă ei cu bebeluşii la 13 grade în nămol:

Poze: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Lăsați copiii să se murdărească! Să copilărească, de fapt! apare prima dată în Bebelonia.ro.