Eu și Andrei am fost ultimii care au urcat în vehicul – destul de strâmtorat de altminteri, așa că am fost nevoiți să stăm în picioare. La un moment dat însă, un nepalez ușor mai negricios decât ceilalți îmi făcu semn să mă așez lângă el, zâmbind victorios. Se înghesui în individul din stânga sa și îmi făcu loc de două palme pe banchetă. M-am conformat.

-Where are you from? mă întrebă la nici două secunde.

-Romania, îi zic eu destul de politicos, surprinzându-i expresia care îl trăda că habar nu avea despre ce țară vorbesc.

-Me, I’m from Nepal. I love Nepal, spuse neîntrebat și scoase o carte de vizită cu Hilton Hotel, pesemne bănuind că o să înnoptăm la Bhulbhule și o să avem nevoie de cazare.

-You stay at my house, because I like you, accentuă nepalezul nu o propunere, ci mai degrabă un ordin.  You stay at my house, understand? I have a nice view, you’ll see.

I-am arătat lui Andrei cartea de vizită și era puțin sceptic. Hilton? Dacă era prea scump? Mie însă îmi plăcea așa de mult de nepalez, încât nu aveam de gând să îi zic nu. Și nici nu i-am zis, mai ales după ce am aflat cât costă un pat dublu. Așa că, prima noapte din traseu am petrecut-o la Hari, pentru 100 de rupii, adică un dolar.

HARI ȘI AL SĂU HILTON HOTEL

Hari trăia cu soția, fiul cel mare, nora și trei nepoți într-un mic complex de barăci din tablă cu lut și pietre pe post de podea. Mai avusese o fată de 18 ani, dar decedase cu un an în urmă, iar fiul cel mic locuia în Kathmandu. În viața lui nu intrase în vreun hotel Hilton, dar lui îi plăcea să creadă că ceea ce construise la poalele munților Himalaya era mai frumos de atât. Hilton Hotel era situat chiar la drumul principal în mijlocul unei culturi de orez. Toată averea lui se reducea la un bananier, un arbore papaya, un petec de pământ pentru cartofi și un petec pentru orez.

-You like it? ne-a întrebat Hari când am intrat pe poartă.

-Yes, yes, I like it very much, i-am răspus răspicat, încercând să-mi ascund mirarea și amărăciunea. Nu voiam defel să îl jignesc prin compasiune. The view is great, i-am spus de data asta sincer, uitându-mă la grandoarea crestelor.

Camera cu numărul doi era a noastră. Tablele ce alcătuiau cei patru pereți nu erau compacte și vântul șuiera în voie printre crăpături. Două paturi simple, tari bocnă, erau trântite pe o podea din lut acoperită cu o pătură. Dacă aprindeai sau nu becul, nu era nicio diferență la cât de chioară era lumina. Vizavi de camerele de oaspeți era poziționat dormiorul lui Hari și al soției sale, care nu era mai spectaculos. Pe jos puseseră pietre albe, mărunte, pe care zăceau o canapea roșie, un televizor micuț și o ladă de bere. Atât. Hari era însă vădit fericit și mândru de casa lui, iar noi nu aveam ce face decât să îi întărim convingerea.

Ne-am lăsat lucrurile în cameră și am ieșit în curte, să ne dezmorțim picioarele pe o băncuță. Fiul lui Hari, 26 de ani atunci, se juca cu doi dintre cei trei copii ai săi, toți fiind desculți. Îi căra în spate, îi alerga, îi întorcea cu fundu-n sus şi ei râdeau, nenică, de îți era mai mare dragul să îi priveşti. Când ne-a zărit, s-a oprit și a venit în întâmpinare să ne salute. Avea o expresie fericită, de bonom, care își vede cei mai buni prieteni. Andrei, care ronțăia niște simple sticksuri, i-a oferit punga să se servească și abia atunci am înțeles nivelul de sărăcie în care familia lui Hari se afla.

-Wow, sunt fantastice! a spus tânărul nepalez după prima îmbucătura. Ce sunt? Un fel de biscuiți?

-Ăăăă, da, da, ceva de genul ăsta, i-a spus Andrei.

Nici nu am mai stat pe gânduri și m-am dus în cameră să caut în rucsacuri toate dulciurile pe care le aveam la noi să le dăm nepoților lui Hari. Andrei le-a dat jeleuri, eu – biscuiți. Fetița de vreo trei ani, o lumină în familie, a început să sară de bucurie – la propriu – când bunică-sa i-a desfăcut pachetul în fața noastră. Într-o mânuță a apucat un biscuit, în cealaltă – doi. Efectiv nu știa din care să muște mai întâi. 

-Este foarte fericită, ne-a spus soția lui Hari de parcă era imposibil să observi.

Habar nu avea însă cât de fericiți eram noi. Şi tare mult mi-aş fi dorit să le fi dat mult, mult mai mult.

Seara, la cină, am servit tradiționala mâncare nepaleză, Dal Bhat, pe care ei o mănâncă de trei ori pe zi: cartofi cu legume servite cu orez și supă de linte, majoritatea de la ei din grădină. Iar desertul a fost înlocuit de „masala chai”, adică ceai negru, cu lapte și condimente specifice de piper, ghimbir, scorțișoară, cuișoare și multe altele, extraordinar de bun. Deși în cameră aveam două paturi mititele, am dormit amândoi într-unul. Seara fusese prea înduioșătoare să dormim separat. Ne-am trezit cu ochii bulbucați cât ridichile negre de la curent, cu durere de oase de la scândurile patului și cu niște apă pe rucsac de la condens. Dar eram fericiți că ajunsesem tocmai la Hari.

Și chiar dacă este un clișeu, îmi asum riscul de a-l reitera:  un nepalez umil, cu grija vieții de azi pe mâine, ce era mulțumit cu puținul pe care îl avea, îmi deschide ochii ori de câte ori mă gândesc la el, pentru că fericirea lui nu venea din lucruri. „My family is everything (Familia mea e totul)”, spunea adesea și, de fapt, cu asta spunea totul. În simplitatea şi minimalismul lucrurilor ce-i înconjurau, oamenii aceia erau fericiți. Se iubeau, se respectau, erau prietenoşi, ospitalieri, veseli, liberi în gânduri, mari la inimi, dându-ne din puținul lor pentru aproape nimic. Degajau valori omeneşti ce nu pot fi cumpărate cu toți banii lumii. Se aveau unii pe alții şi asta conta.

Ar trebui să mulțumesc mai des oamenilor ca Hari pentru că îmi dau cârpe să șterg praful ce se depune pe memorie și mă împiedică să îmi amintesc de cel important aspect din viața mea: familia.

*** am lăsat câteva citate în engleză pentru autenticitate (unele greșite din punct de vedere gramatical), restul – în română pentru a fi mai lizibil.

*** articolul e scris în 2015, pe un fost pseudo-blog, când nu eram mamă încă. 

Pozele: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul ,,Familia mea e totul” sau despre cum un nepalez, la limita sărăciei, era un fericit apare prima dată în Bebelonia.ro.