Copilul meu e răcit de câteva zile. Muci și tuse doar, fără febră. Dar este pentru prima oară când îl aud tuşind în cele 22 de luni ale lui. Știu, poate că e o nimica toată, poate că e doar o banală răceală (mâine abia avem programare la medic), dar fiind pentru întâia dată pentru el, întâia dată pentru mine, parcă îmi rupe mie câte o venă ori de câte ori tușește. Ba chiar, când îl aud, simt că am eu muci în gât, în nas și îmi vine să tușesc. Și pe măsură ce mucusul se înmulțește, pe măsură ce se chinuie să respire mai greu, pe atât e mai iritat şi pe atât mă mâhnesc mai tare. Îi aspir nasul, îi dau cu apă de mare, îi pun și niște picături, dar parcă degeaba. Ba chiar, uneori începe să plângă când mă vede cu batista bebeluşului şi parcă mai rău fac.
Și toată săptămâna am fost pe o linie de plutire fragedă, pe o graniță ce nu îmi permitea să fiu fericită. Cum să fiu? Când Luc e bolnăvior. Am fost într-o stare letargică, fără chef, refulând ori de câte ori mă călca cineva pe urechi. Cu sau fără motiv. Voiam numai ca Luc să fie bine, repetând în gând ca o mantră în difuzoarele timpanului. Să fie bine. Dar când constatam că mantra asta e pentru surzi și copilul meu tot nu își revine, mi se umezeau ochii de lacrimi. Mă aruncam într-un abis prostesc de amărăciune. Și, culmea, nu ceream nimănui să mă tragă de mână afară. Nu știu de ce, nu ceream ajutor. Nu căutam confort în soț sau părinți, ci încercam să i-l dau pe tot lui Luc. Simțeam că eu nu am voie să mă simt bine când copilul meu nu poate.
Ei, și azi-dimineață, când ne-am pus să mâncăm, Andrei a făcut trei mișcări fatale. Esențial de nemaipomenite: m-a luat în brațe, m-a sărutat scurt și mi-a spus că totul va fi bine. Atât a făcut. Atât îndrăznise probabil, după ce l-am tot repezit zilele astea. Imediat însă m-a cuprins o căldură la gleznă, ce a urcat până la coapse și s-a înălțat până la ochi și nas, desfundându-l. Abia atunci m-am mai liniștit și mi-am dat seama că este în regulă să nu par tot timpul Hercule în varianta feminină, ci să îmi alint vulnerabilitatea în brațele unui om drag. Mi-am dat seama că și eu sunt un om. Și eu am nevoie de iubire, protecție, linişte, siguranță, îmbrățişări, mângâieri. Este în regulă să le primesc, nu doar să le ofer.
Deși nu prea găsiți în traista mea multe sfaturi, îndrăznesc să vă îndemn să nu fiți ca mine, așa căpoase. Să nu uitați să vă luați în brațe cât mai des soții, părinții, prietenii, copiii și toate persoanele dătătoare de bine. Ori de câte ori puteți. Şi, mai ales, să vă lăsați luate în brațe. Să le extrageți seva pe nări și să le imprimați țesuturile în celule voastre, că au toți loc. Poate nu vă dați seama, dar două secunde de strânsoare pot fi ca un combustibil pentru toată ziulica. Două secunde și vă încărcați de energie frumoasă, încărcând la rândul vostru. Ca o simbioză. Primești ca să ai de unde da. Și totul o să pară mai ușor. Perspectiva se schimbă și devii mai optimist. Cel puțin, așa a fost la mine. Îmbrățișarea lui Andrei m-a calmat. A fost ca o pastilă mititică, scurtă, dar foarte, foarte puternică, de iubire. Și de ce să nu o iau în fiecare zi când e gratis?
PS: Mâine văd şi ce zice doctorul…
Poza: Ştefan Rotaru, arhivă personală
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
