Să nu ne lăsăm copiii să plângă. O să tot aibă timp…

Probabil ca multe dintre mamele de stau acasă, și eu sunt pe diverse grupuri de suport moral, alăptare, diversificare, work și altele, pentru informare și socializare (fie ea și virtuală, tot bună e!) și de multe ori sunt un vizitator tăcut. Rareori mi se pare că am ceva inteligent de spus și nici atunci nu sunt sigură dacă ar trebui să mă amestec în schimbul de opinii.

Nu prea scriu, dar citesc. Și îmi dau seama că rezonez adesea cu multe “profiluri”, că tare mi-ar plăcea să ne împrietenim și să stăm la un pahar de vin și nu în fața telefonului. Cu alte mame nu împărtășesc aceleași opinii, e normal, dar le respect și le dau uitării. Altele, însă, îmi atârnă de gât ca un bolovan și îmi rămân pe suflet.

Mă întristează cum mărturisesc cu ușoară degajare (cel puțin așa pare din tonul în scris!) că își mai lasă copiii să plângă. Mai ales pe bebeluşi. Am citit pasaje în care aceştia din urmă sunt luați în brațe sau legănați abia când se învinețesc de plâns de la colici. Am aflat că la al doilea copil e mai ușor -îl mai “uiți” în pătuț- și mi s-a spus și mie că “mai trebuie lăsați să și plângă, să își formeze plămânii”. Iar în ceea ce îi priveşte pe toddleri, cum e Luc acum, se pare că trebuie şi e bine să mai plângă, să înveţe să îşi coordoneze emoţiile. Dar oare nu o să tot aibă timp de plâns? Mai ales singuri?

Nu sunt expert în puericultură. Departe de mine acest gând. Abia știu să mă cresc pe mine, darămite un copil. Încerc totuși să o fac gândindu-mă la mine. V-am mai spus de câteva ori, dar reiterez pentru cine nu ştie. Am plecat de acasă la 11 ani. Ai mei au crezut că îmi fac un bine dacă mă trimit la o școală de oraș, în grija unei verișoare. Poate că a fost bine, poate că nu. Tot ce știu e că a fost greu.

Îmi amintesc că în al doilea an am stat în chirie într-o garsonieră ce avea doar o cameră şi o baie. O baie în care eu învățam și plângeam adesea. Stăteam chircită pe veceu cu caietul în mână și mă uităm la coșul de gunoi în gol. Mă gândeam că tare aș fi vrut să mă asculte tata. Tare aș fi vrut mă pupe mama când mai luam câte un zece. Să îmi aducă o prăjitură în pat, uitându-mă la desene. Copil fiind, la ei trăgeam indiferent că aveam verișori, colegi, prieteni.

Or, eu pe atunci aveam 12-13 ani. Eram domnișoară deja, înțelegeam mersul lucrurilor. Și tot îmi era greu fără mângâieri părintești. Ce să mai povestim despre un bebeluș de o lună? Se vede brusc într-o lume stranie, ușor confuz, neajutorat și speriat. Abia ce se obișnuiește cu lumină, cu zgomote, voci, că și încep durerile provocate de gaze. Sau pur și simplu îl apucă dorul de “ante-viața” lui, unde era parcă mai ușor de existat, tihnă, seninătate și nu știe să spună decât prin plâns. Și unde se poate liniști mai bine dacă nu în brațele celei pe care o cunoaște dintotdeauna? Primul lui prieten? Nicăieri.

Iar toddlerii, ei bine, cred că sunt doar nişte bebeluşi mai măricei. Sunt convinsă că nu vor să ne calce pe cuvinte intenţionat, sunt mai mult decât sigură că nici lor nu le place să ne certăm, să ţipăm din toate colțurile şi, bag mâna în foc până la cot, nu cred că vor să îi lăsăm singuri, să plângă până le trece. Oricât ne-ar împinge ei. Chiar şi psihologul Sarah Ockwell-Smith, care ne spune aici că plânsul poate fi în regulă uneori, recomandă să rămânem empatici, să îi luam în braţe şi să le explicăm motivele care poate au dus la şiroiul de lacrimi din ochii lor. Să îi lăsăm să îşi verse frustrările, dar asigurându-i că le suntem şi le vom fi mereu aproape.

Sunt convinsă că, mai târziu, copilul meu va plânge singur. Sunt convinsă că, peste câţiva ani, va plânge fără pieptul meu, fără brațele soțului, fără obrazul bunicii. Va veni momentul în care nu îi voi mai putea oferi alinare, va căuta el un alt umăr de sprijin sau îmi va trânti uşa în nas şi-n ochi. Va veni momentul în care nu o să mai am această putere absolută de a-l consola (cum frumos mi-a spus o mamă), de a-l îmbrăţişa şi de a-l asigura că totul va fi bine. În cele din urmă, va deveni acel eu, de la 12-13 ani, care se va piti în baie, în fund, lângă veceu, vărsându-şi lacrimile în tăcere ori de câte ori se va simți singur. Momentul acela mă va lovi ca un taifun și nu îl voi putea opri, știu asta. Dar pot să îl amân și să îi încurajez și pe alții să o facă.

Poza: pexels.com

Cu prietenie,

Alexandra

 

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
Tweet 0
Pin Share0

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *