Să ne amintim de cei dragi, înainte ca ei să ne uite de tot 

L-am lăsat pe Luc la grădiniță, ne-am urcat amândoi – eu şi Andrei – în maşină, iar eu am început să butonez pe Waze adresa unde soțul meu trebuia să mă ducă. Aveam o întâlnire şi nu voiam să întârzii. 11 minute, perfect! 11 minute, care au trecut pe lângă noi ca glonțul pe lângă ureche. Apucasem doar să îi urez „o zi bună la serviciu”, că şi deschid portiera, cobor şi mă pregătesc să traversez strada. Ceasul era în favoarea mea, aveam timp să merg şi până la toaletă.

Dar în timp ce îmi scuturam paltonul, mă uit instinctiv la telefon: 15 octombrie 2019. Vai, 15 octombrie? Îmi culeg maxilarul de pe jos şi mă plesnesc peste frunte imaginar. Cum am putut să uit? Îl sun imediat pe Andrei, care abia plecase:

-Alo? Ce-ai uitat? mă întreabă.

-La mulți ani nouă, ştii? zic posomorâtă şi supărată pe viață. Chiar mă înțepa în piept că uitasem amândoi de noi. 

-Cum? Serios? Azi?

-Da, acum patru ani ne-am căsătorit…vezi, nu şi-a adus niciunul aminte…

-Pff, chiar nu mi-am dat seama că azi e 17…La mulți ani, iubita!

 

Nu ştiu dacă v-ați prins, dar şocul a fost de două ori mai mare pentru mine. Pe de-o parte, pentru că uitasem complet de începutul căsniciei noastre, iar pe de alta – pentru că uitasem data. Ce era mai grav? Pe 17 octombrie, exact acum patru ani, ne căsătoriserăm, nu pe 15 cum aveam impresia. Mi-a venit să plâng instantaneu. Chiar aşa? Chiar să nu mai conteze deloc pentru mine?

De la atâtea lucruri agitate în jurul meu, de la atâta tumult în suflet (ce mă fac, unde mă îndrept, ce scop am), am tendința de a uita o sumedenie de detalii. Uit de ziua prietenilor, nu mai țin minte unde şi ce am făcut Revelionul trecut, când trebuie să merg la concertul acela din iarnă, când ar fi drăguț să ies în oraş şi să îmi sărbătoresc – iată – căsnicia.

Simt că nu am deloc timp liber cât să îmi rezolv treburile, iar când îl am – copilul deja stă toată ziua la grădiniţă – parcă nu e suficient. Dar de azi, eu o să încerc să iau lucrurile pas cu pas şi să îmi fac timp pentru cei care contează. 

Copilul va fi întotdeauna prioritar, dar să nu cădem în capcana de izolare completă.

Aşadar, Alexandra:

Sună-ţi bunicii înainte să nu mai aibă cine răspunde la capătul celălalt. Acceptă invitaţia prietenei tale bune la ciocolată caldă sau, dacă nu poţi, aşteapt-o tu în bucătărie cu ea gata făcută. Nu mai refuza toate rugăminţile soţului de a ieşi doar voi doi la un film, ci arată-i că eşti dispusă să găsiţi soluţii pentru a face asta. Sau, dacă într-adevăr nu se poate, beţi măcar un pahar de vin după ce adoarme copilul şi sărutaţi-vă îndelung. Uită-te şi prin agenda telefonului şi opreşte-te în dreptul numelui care ţi-a făcut inima să tresalte. De cine îţi e dor? Cui vrei să îi trimiţi un mesaj?

Să ne facem timp pentru cei dragi din jurul nostru, să ne amintim să le mai dăm câte un bip, câte un cadou, câte o oră din ziua sau săptămâna noastră. Pentru că, la un moment dat, o să ne întrebăm de ce nu ne mai sună nimeni.

PS: eu mă duc să beau un vin cu al meu soț.

Poza: Irina Dascălu, 17 oct 2015

Cu prietenie,

Alexandra

 

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
Tweet 0
Pin Share0

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *