Ş-am să vă veghez mereu de la mal…

Soarele îmi arde bărbia, aşa că mă trag mai la umbră, sub umbreluța aşezată puțin strâmb. Unul dintre voi escaladează şezlongul, când la vale, când la deal, iar celălalt țipă de bucurie când i se sparg valurile la picioare.

Vă privesc pe amândoi, mă minunez de două ori mai mult, zâmbesc de două ori mai tare, îmi simt inima de două ori mai plină. De voi, de noi, de briza ce ne-nconjoară cald.

Şi-mi dau seama că voi nu veți construi castele de nisip cu băț în vârf, pe post de steag, o veşnicie.

Nu veți mai alerga desculți pe scoici fără să vă doară, o să vă puneți papuci sau o să le ocoliți, ca mine.

Nu veți mai lăsa urme de tălpi pe plajă aşa cum le-ați lăsat azi-dimineață. Vor creşte câte-un pic, în fiecare an.

Slipii de-i aveți azi vă vor intra doar până la glezne, pălăria pe care eu v-o pun pe cap, iar voi o aruncați în vânt, va ajunge probabil la vreo păpuşă. 

Îmi dau seama că sesiunile de alăptare între îmbăieri se vor încheia cândva, mă aștept ca îmbrățişările lungi şi sărutările apăsate, ce par fără sfârşit, să se servească cu porția.

Oricât aş vrea, n-aveți cum să rămâneți aşa, cum sunteți azi, o veşnicie.

Dar eu – da.

Mâine, poimâine şi restul de ne va rămâne, eu voi fi pentru voi aşa cum am fost ieri, aşa cum sunt azi.

Când veți construi castele de iubire, când veți lăsa urme de bunătate în oamenii de vă vor ieşi în cale,

Când voi veți naviga departe-n zări,

Eu vă voi trimite câte-un colac de salvare, vă voi întinde câte-o mână, 

Ba chiar voi arunca şi-o ancoră de va fi nevoie.

 

Oricând şi oricât veți înota voi în valurile vieții,

Eu îmi voi pune pălăria cu bor de paie, îmi voi aşeza şezlongul la marginea plajei

Ş-am să fac ce face orice mamă pe lumea asta: 

Am să vă veghez mereu de la mal…

***

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra