Recunosc. E mult mai greu la a doua sarcină, mai ales în pandemie

Cu articolul acesta, nu vreau să sperii pe nimeni. Nu vreau să creez mai multe frici decât aveţi voi în suflet. Dar am nevoie eu să scriu, să mă eliberez de vinovăţii şi gânduri grele. Şi poate, poate-poate, mai sunt printre voi mame de mă înţeleg.

La prima sarcină, acum patru ani, totul a fost mai uşor. 

Am mers la redacţie până am intrat în luna a noua, mâncam doar legume şi fructe, ascultam Mozart seară de seară, pentru dezvoltarea creierului, citeam poveşti bebeluşului de avea să vină, eram atât de zen şi calmă, că aşa speram să fie şi copilul.

Nu, nu a fost. V-am scris aici de copilul meu iute ca piperul.

Dar am avut grijă de mine. Nu am pus gura pe ciocolată. Nu m-am certat cu nimeni. Aveam griji, sigur, îmi făceam tot felul planuri şi scenarii, dar neştiind exact ce mă aşteaptă, neştiind ce înseamnă durerile naşterii, neştiind ce înseamnă nopţile albe sau ţipetele de colici, grijile mele de atunci îmi par acum atât de mici şi superficiale. Dacă eu abia aşteptam să nasc, ca să pot să dorm mai bine? Puteţi să râdeţi, v-am mai spus. 

Serios, eram naivă şi boemă.

Şi bine că am fost aşa, fiindcă sarcina a fost mult mai uşoară emoţional.

Acum, la a doua sarcină, a fost mai greu. Mult mai greu, mai ales din cauza pandemiei.

Am avut atacuri de panică de vreo trei ori, când am crezut că mă ustură în gât (dormisem cu geamul deschis, dar paranoia e nasoală). Dacă am covid? Cu cine m-am văzut să anunţ? Nu vreau să fac acum, să fac după ce nasc, îmi spuneam şi plângeam. Pentru că, în opinia mea, nu mai e cazul de dacă facem, ci când facem. Iar acum, vă jur, nu vreau. Nu vreau să mă trezesc că nasc printr-un spital necunoscut, cu un medic necunoscut, că ne separă, că pot să îi dau şi lui. 

Am stat cât am putut de izolaţi aici, la Voineasa, şi am mers de două ori la mare. Atât. O dată cu rulota, doar noi, şi o dată, acum două săptămâni, la rugăminţile soţului, la hotel. Ca ultima noastră excursie în trei. 

-Nu, nu mai vreau cu rulota, mi-a zis. Poate naşti de la cât de tare ne zdruncinăm pe drum spre Vadu.

Şi am acceptat. M-am ferit de oameni, m-am dezinfectat ca niciodată şi, Slavă Domnului, nu avem nimic. Dar în capul meu, grijile există. Totul se amplifică.

Respir, inspir, respir, inspir, vorbesc cu cine am nevoie şi îmi revin.

Şi nu doar de pandemie.

A fost greu şi cu un alt copil agăţat de genunchi.

A fost greu când mă lovea vinovăţia că nu am aşa de multă grijă de mine cum am avut la prima sarcină. Că parcă nu am vorbit aşa de mult cu frăţiorul cât am vorbit cu Luc. Că parcă nu i-am pus atât de multă muzică clasică cât i-am pus copilului meu de trei ani şi opt luni.

A fost greu când mă certam cu Luc. Parcă nu am mai avut atâta răbdare cât ar fi trebuit, parcă nu am mai fost atât de calmă cât ar fi trebuit, parcă, de la hormoni, explodam mai tare decât o bombă nucleară.

A fost greu şi să accept că nu vom mai fi ca acum. Noi trei. A fost greu să îi refuz jocurile de hârjoneală şi mă durea sufletul când se ducea la taică-su, trist, că mami nu se mai poate rostogoli cu el. A fost greu şi azi-dimineaţă, când m-am pus în fund, pe covor, şi l-am lăsat să îmi sară în spate. Mă durea spinarea, dar mi-am promis că şi după ce vom fi patru, tot vom avea timp în doi. Tot vom găsi timp pentru noi doi. 

Şi, Doamne, ce greu a fost să nu mai pot să îl iau în braţe şi să dansăm, cum făceam odată.

De insomnii, de dureri, de arsuri, de griji de cum se vor înţelege ei doi, de cum mă voi descurca, de cum voi face să le fie amândurora bine, nu mai vorbesc.

Recunosc. A fost greu, este greu, dar suntem sănătoşi, suntem împreună şi ştiu că va fi frumos.

Şi asta este cea mai mare alinare.

Poza: azi, noi trei. Chiar de e greu, îi am pe ei.

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
Tweet 0
Pin Share0

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

4 răspunsuri

  1. Te inteleg perfect, trec prin aceleasi stari si frustrarea e mare ca nu ma mai pot ocupa de cel mare ca inainte. Sper din suflet sa trecem cu bine peste nastere si sa legam o legatura frumoasa in 4. Nimic nu va mai fi la fel, totul va fi mult mai bine. Capul sus.. few more weeks to go, girl! Aici 36 sapt…😎

  2. Buna draga mea,
    Nu ti-am scris demult … poate pt ca nu aveam starea necesara… si obisnuiesc sa transmit starea si altora… am fost pesimista si dezamagita de mine si de felul cum evoluez ca mama…
    Dar crede-ma ca starile astea ni le inducem noi… e greu la a doua sarcina… e greu pt ca doare cand vezi ca nu mai e el universul tau… ci mai trebuie sa te gandesti si la tine si la burtica ta…
    Dar trece atat de repede… apoi…dupa nastere apar alte griji si alte griji ….
    Mamele nu au liniste niciodata… iubirea si fericirea in familie cer sacrificii emotionale pe care doar o mama le stie…
    Dar e frumos!!! E complet… e totul in 4! Chiar nu mai e nevoie de nimic….
    Doar de zambete ! Si rabdare . Si energie! Multa energie!
    Te imbratisez!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *