De când am rămas însărcinată, șoțul meu a lucrat foarte mult. Perioada în care Luc creştea la mine în lăuntru ca o brioşă în cuptor a coincis cu o ofertă profesională de-a dreptul fantastică pentru el, diferită de tot ceea ce făcuse până atunci. Inginer automatist la bază, el a trecut de la hardware la software. Odată cu noul job, Andrei a văzut lumea, a călătorit enorm pe aproape toate continentele. A vizitat în trei ani peste 20 de țări, printre care cele mai impresionante mi s-au părut Uruguay, SUA, Hong-Kong şi Japonia.
Era de necrezut cum ajunsese uneori să meargă în New York de pe o zi pe alta, de parcă aş fi mers eu de la Voineasa la Vâlcea. Mă bucuram pentru bucuria lui, eram entuziasmată de entuziasmul lui și îl susțineam cât îmi putea inima. Cel puțin, la început, cât eram amândoi vrăjiți de fantezia călătoriilor. Iar partea care mă încânta pe mine cel mai tare era că putea să lucreze de acasă atunci când era în țară. Putea să stea cu noi în Voineasa, unde eu mă mutasem aproape de părinții mei. Nu voiam să fiu singură la București, cu un bebeluș pe care nici nu știam cum să îl țin. Şi, drept să vă spun, nici lui Andrei nu îi venea să ne lase două săptămâni, cât pleca el în delegații. Mai bine nu pleca. Aşa, ştiindu-ne cu ai mei, închidea ușa împăcat în urma lui.
Dorul se întețea cu fiecare călătorie și ne promiteam solemn că la următoarea o să mergem împreună, toți trei. Mai mereu, așa făceam, Doar că, în momentul plecării, nu mai eram viteji. Ne-am încumetat abia când a mai crescut Luc. Anul trecut prin vară, pe la un an şi patru luni, când am mers în Japonia. Dar până atunci, oricât aș fi vrut eu să fim laolaltă, îmi era teamă să mă aventurez cu el mic, de ce să vă mint. Şi fără Luc…nu voiam nici în ruptul scăfârliei. Îi iubesc pe amândoi la fel, dar când mă uitam la copilul meu, când îl strângeam în brațe și când mă rătăceam în ochișorii lui, îmi mai trecea dorul de soț. Invers, niciodată.
Şi atunci, compromisul a fost ca Andrei să mai lipsească din viața noastră. O dată pe lună, el pleca una-două săptămâni. Nu ne-a fost uşor, fiindcă noi nu ştiam să stăm despărțiti. Și să nu credeți că el mergea în vacanțe. Nu, nu. Lucra continuu. Nici măcar în Japonia nu a fost totul uns cu dulceață, când am stat împreună trei luni. Am stat în acelaşi oraş, acelaşi loc, acelaşi apartament, dar uneori îl simțeam atât, dar atât de departe…Pleca dimineața, venea seara la 8 acasă şi până la 10-11 noaptea încă mai lucra. Uneori își mai punea conferințele telefonice după miezul nopții, ca să mai apuce să se joace și cu copilul nostru. Sigur, recuperam în weekenduri, noi doi mai aveam timp de o îmbrățişare după ce adormea Luc, dar timpul – în doi, în trei – a fost limitat. Cred că singurul confort psihic pentru amândoi, pe lângă cel material, evident, era că Andrei iubea ce făcea. Măcar iubea ce făcea.
Până când, şi-a spus singur “stop!”. La 12 noaptea, acum de Revelion, m-a cuprins de talie, m-a privit îndelung şi mi-a spus sincer:
-Iubita, gata! Anul ăsta este anul familiei. Nu mai vreau să mai pierd momente importante. De acum, o să fiu mult, mult mai prezent.
Mi-au înghețat cuvintele lui în minte şi privirea lui în suflet. Sunt convinsă că aşa va fi şi mă bucur că a luat singur, singurel această hotărâre.
Poza: arhivă personală
Cu prietenie,
Alexandra
4 răspunsuri
Nu aduce anul ce aduce noaptea dintre ani. Promisiunile facute de tata sunt precum imbratisarea pe care ai simtit-o. 🙂
Exact aşa 🙂
La multi ani! 🙂
In spatele unui barbat puternic va sta mereu o femeie cel putin la fel de puternica. Imi pot imagina cu foarte mare usurinta cum e sa fii mama full-time si chiar de 2 copii, iar promisiunea sotului tau, dictata de propria lui constiinta si din adancul sufletului mi se pare ca o declaratie de dragoste. Sa reusiti tot ce v-ati propus, ca fericirea lui Luc e nepretuita. Te imbratisez 🙂
Si eu, la multi ani! 🙂