Prietene până la capăt

0 Comentarii
Prietene până la capăt

Îmi iubesc copilul cât pentru o mie de vieți și nu cred că ajung în ridicol dacă vă mărturisesc că aș face orice pentru el. Însă, uneori pare că mă metamorfozez într-o creatură cu ochi care ar prăpădi tot pământul în lung și-n lat când simte că fiu-su e în pericol sau disconfort și, din pricina asta, pot periclita relațiile cu cei din jur fără voie. Nu vă spun de câte ori nu m-am certat cu soțul sau cu mama că mie mi se părea că îi stă copilului un fir de păr strâmb, când poate eu îl strâmbasem. Am ajuns până la punctul în care m-am răstit de-a dreptul la niște medici și asistente care îl imobilizau brutal să îi ia sânge, în condițiile în care mie -în mod normal- mi-ar fi fost rușine să le spun “dați-vă mai încolo”. Și nu cred că-i tocmai bine.

Iubirea asta exagerată trădează puteri neașteptate, dar poate avea și repercursiuni. Și poate ocupa și timp. Mai cam tot. Alegând să ne petrecem zilele și lunile la Voineasa pentru a avea un ajutor din partea alor mei, m-am cam rupt de București. M-am cam rupt de tot ce înseamnă viață socială activă: petrecut timp cu prietenii în oraș, activități indoor sau outdoor, mers la un film, la un teatru sau un vin. Și atunci pot să înțeleg de ce din ce în ce mai multe mame povestesc cu tristețe că au rămas singure. Că au rămas fără prietenii de altădată, scufundându-se adânc în grupurile de socializare de pe Facebook. Că relațiile cu prietenii ne-părinți se răcesc și se lungesc până se rup. Dar la mine nu e cazul, vă spun.

Principalele motive pe care le-am văzut invocate sunt cele două enumerate mai sus: fie lipsa timpului, unde reconectarea cu amicii se tot amână, fie certurile, unde prietenii fără copii se satură să tot audă de scutece și biberoane. Și la mine există, că nu sunt eu mai brează. Nici eu nu am în buzunar mai multe ore de împărțit și sunt convinsă că, atunci când reușim să ne vedem, îmi obosesc prietenele cu povestiri despre Luc (alt subiect nu prea am!). Dar ale mele au rămas lângă mine. Cu bun, cu rău, au rămas și m-au ajutat de la început. O mână de prietene am, nu mai multe, dintre care doar una este mamă. Și sunt suficiente. Dacă aș avea nevoie de un sfat, mi-aș lega ochii cu o cârpă și m-aș duce la cea la care nimeresc. Într-adevăr, ne vedem mai rar, dar vorbim des pe Facebook sau WhatsApp și reușesc cumva să țin pasul cu ele. Reușesc să le descos și să mai aflu dulcegării din viața de ne-părinte. 

Nu spun că nu mi-am făcut și mame noi prietene. Ba bine că da. În plus, legătura dintre mame e fantastică și e vital să o ai mai ales la început de drum. Încă din maternitate am simțit o solidaritate forțoasă ca într-un cuib de păsări. Dacă nu ar fi fost diverse mămici, nu aș fi știut o sumedenie de lucruri și nu aș fi început acest blog, spre exemplu. Dacă nu ar fi fost grupurile destinate alăptării, diversificării sau te-miri-ce nevoie, aș fi greșit mult și multe în ceea ce-l privește pe copil. Am văzut cum mamele pot seca oceanele sau muta plăcile tectonice dacă se urnesc pentru un scop comun. Am fost chiar martora valului care a strâns 100.000 de Euro pentru MagicHome. Nici nu vă închipuiți ce mobilizare. Sunt foarte importante, mai ales în mediul virtual.

Dar în spațiul fizicului, în spațiul minții și sufletului, fetele mele primează. Poate sunt eu norocoasă, nu știu. Dar doar pentru că am un copil minunat, nu înseamnă că nu le mai pot păstra și pe ele. Ba mai mult, nu înseamnă că ele nu ne pot păstra pe noi.  Și nu înseamnă că eu nu le mai pot asculta. Măcar din joi în poi’ și tot îmi fac timp. Nu din obligație, ci de drag. De dragul nostru, al prieteniei, al iubirii și respectului ce ne leagă. Fiindcă mi se face dor și vreau să le aud, să mă audă, dacă la vedere sunt cam scumpă. Sunt grozave că au rămas, deși se pare că trendul e să nu. Sunt grozave că mă înțeleg și au răbdare, deși poate nu merit. Dar cred că o prietenie trebuie să reziste și la bine, și la rău, ca într-o căsnicie.

Așa că, sunt convinsă că te poți îndepărta de oameni, cunoștințe sau pseudo-amici dacă ai copil. Cred că relațiile se pot subția cu cei care nu te mai înțeleg sau nu te mai acceptă. Creierul procesează și prioritizează oricum diferit și păstrează doar ce e mai important, așa că se poate să nu te afecteze grav. Dar nu cred că te poți îndepărta de prietenii veridici. De acei prieteni buni. Dacă se întâmplă asta, nu erau ce trebuie.

Muțumiri fotografului: Ionuț Mircioagă

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply