Pentru toţi taţii care se implică în creşterea copiilor lor: sunteţi minunaţi!

Ne-am întors duminică de la Voineasa la Bucureşti şi, în maşină, am luat-o cu noi pe mama unei prietene din copilărie. O doamnă foarte caldă, blondă, subţirică şi inteligentă, ce a scăpat ca prin minune dintr-un accident rutier înainte de sărbători. Şi ea, şi soţul. Iar acum mergea la Bucureşti pentru un control. Mereu i-am admirat luciditatea vorbelor sale, iar fata ei, prietena mea bună, îi seamănă leit.

Şi cum vorbeam noi despre diferenţele dintre Voineasa şi Bucureşti, îl auzim pe Luc întrebând:

-Mami, avem biscuit? (ţin să vă spun că pronunţă biscuit, termenul corect, nu biscuite)

-Nu ştiu, mami, zic încurcată. Ştiu că avem nişte banane, dar biscuiţi – nu.

-Avem brioşe, zice Andrei, soţul meu. A făcut mamaie aseară. Sunt tot acolo în pungă.

Scotocesc, le găsesc şi îi dau lui Luc să mănânce. 

-Ia uite, domnule, ce ştie şi tati. Ce implicat e, remarcă mama prietenei mele.

IMPLICAT, am repetat în gând.

Şi m-a lovit că da, aşa este. Andrei este un tată foarte implicat. A fost dintotdeauna. Deşi în primul an a călătorit în toată lumea (v-am scris deja de câteva ori) din cauza jobului, în al doilea an a făcut cum a făcut că ne-a luat şi pe noi. Să fim împreună şi să nu mai piardă momente importante. În afară de adormit copilul, unde nu reuşea decât cu maşina, a făcut de toate. I-a schimbat scutecul, l-a spălat la fund, i-a dat să mănânce, i-a făcut legume la aburi, m-a lăsat în dimineţi de weekend să dorm mai mult. Se joacă cu copilul lui de parcă ar avea 3 ani, nu 33, îi citeşte, inventează jocuri şi îl doare uneori când Luc îl respinge şi mă preferă pe mine. Îl alină, îl pupă, îl ia în braţe des, îi spune că îl iubeşte şi se topeşte când Luc rămâne cu mânuţa atârnată de gâtul lui.

Iar cel mai mult îmi place la el că, deşi mai mereu îl cert că nu face lucrurile la fel de bine ca mine, el continuă să le facă.

Sigur, a răbufnit şi el, s-a frustrat şi el de atâtea ori (am scris aici despre o ceartă dintre noi) şi au fost momente, la început, în care credea că l-am uitat sau nu îl mai iubesc (am scris aici). În toţi aceşti trei ani, am fost precum pulsul inimii desenat pe o electrocardiogramă. Dar ne-am regăsit mereu, aşa cum punctul îşi găseşte virgula.

Şi îmi dau seama că parcă nu i-am acordat toate meritele cuvenite. În tot acest timp, eu şi Luc am fost în centrul atenţiei. El – mai puţin.

TAŢII MODERNI PETREC DE TREI ORI MAI MULT TIMP ÎN PREZENT DECÂT ACUM DOUĂ GENERAŢII

Conform unui studiu din SUA, taţii petrec în prezent de trei ori mai mult timp cu copiii lor decât acum două generaţii. Dar, din câte am observat, cei din jur se interesează cel mai mult de copil, puţini se interesează de mamă şi, mai nimeni, de tată. Poate nici măcar noi, soţiile, nu îi întrebăm constant cum se simt, pentru că suntem acaparate de propriile cugete. Dar ar trebui să le recunoaştem mai des meritele şi să le validăm implicarea. Să ştie că acţiunile lor nu trec neobservate. 

AŞA CĂ,

Pentru taţii care se scurg ca spuma în cadă când le zâmbesc copiii lor,

Care le citesc poveşti înainte de somn,

Care le fac cafea soţiilor dimineaţa,

Care mai bagă la spălat rufe albe şi ies albastre că au uitat o pereche de tanga acolo,

Care stau seara cu copiii ca mama să îşi facă unghiile,

Care stau manechin să fie daţi ei cu ojă, ruj şi rimel,

Care construiesc fortăreţe şi care nu ştiu să deseneze, dar tot fac nişte cercuri cu ochi,

Care pun muzică şi dansează în chiloţi în casă,

Care îşi sărută soţia de faţă cu copilul,

Care şterg obrazul de lacrimi sau poponeţul de rahat,

Care fac cozonaci pentru adulţi cu vinars (da, a făcut finuţul meu şi am murit de ce bun a fost),

Care fac cumpărături, duc şi iau copilul de la grădiniţă,

Care nu uită să spună “noapte bună!”

Pentru toţi taţii aceştia moderni, implicaţi, cu sufletul în familie, nu am decât un singur mesaj: sunteţi minunaţi!

 

Poza: soţul meu şi Luc, acum două veri

Cu prietenie,

Alexandra