Pentru mama cu dor de ea

Te trezeşti buimacă, îți vezi copilul încă întins pe jumătate din pat şi, apoi, tiptil, te duci în oglindă. Îți aranjezi părul, te strâmbi la coşul de pe nas, ce pare că a mai crescut şi pe care îl mai sâcâi puțin, că nu te poți abține. Îți duci scurt un deget la gură, pe care îl uzi cu buzele, ca să poți freca pata de pix de pe obraz. Că te folosise în locul caietului. Observi că lipseşte un nasture de la cămaşă, dar nici nu te mai sinchiseşti să îl cauți. Şi rămâi încremenită acolo, pentru câteva minute. 

Te încrunți şi te întrebi cum era odată. Cum era când nu îl aveai pe el. Pare o veşnicie, o poveste din moşi strămoşi, pe care ştii că ai citit-o, că ai trăit-o, dar pe care nu o poți repera exact. Nu o mai poți. Deşi nu au trecut mai mult de doi ani. Te strofoci, te strofoci, închizi ochii şi, încet-încet, îți aminteşti.

Îți aminteşti că în acelaşi pat leneveai în weekenduri până târziu şi aveai la libera alegere timpul. Nu era ca acum, când zilele săptămânii ar putea să nu aibă denumire, că-s toate la fel. Îți aminteşti cum îți făceai planuri cu prietenii şi mergeați împreună la mare, ad-hoc, iar acum ei pleacă fără tine. Fără voi. Îți aminteşti cum veneai de la serviciu, cum te trânteai în fotoliu, cu un pahar de vin alături şi te uitai la seriale până venea soțul tău cu cina.

Îți aminteşti de corpul tău făr’ de vergeturi, făr’ de sâni pân’ la buric, făr’ de păr căzător de parcă năpârleşti. Îți aminteşti de petreceri, de grijile tale de atunci – cum nu găseai cu ce să te îmbraci, spre exemplu – ce acum par atât de absurde sau de lipsa aia de responsabilitate, ce acum îți atârnă ca un bolovan de picior. Îți aminteşti de tine şi el, de mână mereu, dormind doar îmbrățişați şi făcându-vă exact planurile de acum.

Şi doare. Că nu te aşteptai să fie atât de greu. Că nu te aşteptai să pierzi atâtea lucruri. 

Dar apoi, ți se trezeşte puiul din somn, strigă dulceag un „mami” de te săgetează până în creierul inimii şi îți dai seama că, oricâte lucruri ai fi pierdut, nu pot echivala vreodată cu ce ai câştigat. Cu sentimentele astea inexplicabile, fără un nume potrivit în dicționar, pe care doar o mamă le percepe. Şi niciodată, niciodată nu ai vrea să schimbi asta, oricât de dor ți-ar fi de tine.

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

2 răspunsuri

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.