Până când drumurile noastre se vor despărți

Puiul mic, de doar câteva zile, are nevoie de mine în permanență. Nu ştiu cât timp voi mai avea la dispoziție să scriu zilele acestea, dar probabil mă înțelegeți şi nu vă supărați…

Însă ori de câte ori îmi încolțeşte un gând, ori de câte ori mi se umplu venele de emoții târzii, am să le dau afară, să nu mă inunde. Cum au făcut alaltăieri, când o asistentă slăbuță, cu ochelari, a venit să îmi facă tratamentul.

-Au, au, burta, îi zic, în timp ce mă trăgea în sus.

-Păi da! Şi mai târziu, peste ani, va fi „au, au, sufletul, când îți va spune că eşti cea mai rea mamă din lume”, mi-a răspuns, uitându-se cu ochii înroşiți la Alec.

Să vă spun că mi s-a pus un capac drept în gât? Vă spun. Nu l-am putut desfileta secunde bune, nici să respir, nici să înghit saliva, nici să vorbesc.

Doar m-am uitat la puiul mic adormit şi m-am trezit cu gândul la rândurile de mai jos…

 

Dragul meu iubit,

Nu ştiu cum va fi peste ani. 

Nu ştiu unde voi fi, ce voi face, ce-mi vei spune sau ce-mi vei reproşa.

 

Dar până când drumurile noastre se vor despărți,

Până când nu voi mai simți buzele tale moi lângă urechea mea,

Până când nu te voi mai putea cântări pe piept,

Până când vei lăsa în urmă o cameră goală, ce azi e plină de noi,

 

Până atunci, îți voi dărui tot ce am mai bun din mine, din trupul ăsta sfrijit în care încap atâtea emoții pure.

Tot ce îți poate da inima mea, îți va da. 

Tot ce vor putea alina brațele mele, vor alina.

Tot ce vor putea strivi mâinile mele, vor strivi.

Doar să îți văd fericirea.

Ne-om mai certa, ne-om dulce împăca, om mai plânge, oi mai țipa, fiindcă perfectă nu-s,

Dar până când drumurile noastre se vor despărți

Şi mult, mult dincolo de ele,

Te voi iubi cu fiecare lacrimă,

Cu fiecare gând,

Cu fiecare tremur,

Cât pentru o mie de vieți.

 

Promit,

Mama

***

Poza: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra