Puiul meu, puiul meu scump,
Să mă ierţi când îţi spun, dar, până să te am, niciodată, niciodată nu m-am gândit la cât frumos va fi să te inspir, să te cunosc, să te ţin de mâini. Cele ce îmi imaginam nu aveau să cântărească aşa cum câtăreşte realitatea. Prezentul.
Nu îmi închipuiam că pot plânge doar că îţi relaxezi guriţa în surâs când apar în balcon, nu îmi închipuiam că pieptul poate tremura când te aşezi blând pe el, nu îmi închipuiam că dragostea de mamă poate fi atât de uluitoare.
Nu ştiam că mai am atâtea de învăţat despre mine, ca să pot învăţa despre tine.
Habar nu aveam că răsăritul va fi un pic mai dulce legănându-te, că nopţile vor fi mai lungi, mângâindu-te.
Ştii? În anii ăştia de când ne avem unul pe altul, eu pe tine, tu pe mine, am înţeles cum atâtea nimicuri îmi stăteau în cale. Am înţeles cum cel mai important este să fim cu suflet curat, limpede, să fim sănătoşi şi să avem grijă de noi. Să am grijă de tine.
Şi mai ştii? Mă mai trezesc aşa, din clarul cerului, cu inima înţepată cu scobitori când mă gândesc că o să ieşi pe uşa ceea şi nu o să mai vii. Ştiu că aşa-i firesc, dar ştiu că mă doare şi că nu are niciun rost să te mint. Să mă mint.
Dar mă alină gândul că, oriunde vei pleca în lumea asta, vei lua ceva din mine cu tine.
La cum te văd, îmi vei lua o fărâmă din privire, o bucăţică din încruntare, un pic din moft şi ciudă,
Îmi vei lua mersul legănat, nasul în vânt, poate chiar şi încăpăţânarea de a nu renunţa din prima.
Vei căra pe umeri rugăciuni,
Vei purta în gând clipe şi clipiri de-ale noastre,
Iar vocea mea, ce te va însoţi peste mări şi-oceane, îţi va bubui în urechi – „poţi, puiule, poţi!” – când vei avea cea mai mare nevoie.
Vei ascunde sub haine îmbrăţişări, vei ţine în pumn sărutări, iar în inima-ţi călduţă vei găsi iubire. Iubirea mea.
Iar eu…eu nu pot decât să pun capul e pernă împăcată, fiindcă oriunde voi pleca în lumea asta, ştiu că voi lăsa ceva din mine cu tine.
Poza: arhivă personală, puiul mare în coconul puiului mic
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
