Când a fost Luc mai mititel şi am mers într-o zi în parcul din cartier, am dat peste o doamnă în vârstă, cu ochelari cu şnur de gât, ce îşi dădea nepoțica în balansoar. Din vorbă în vorbă, am aflat că mai avea o altă nepoțică acasă, surioara fetiței din leagăn, ce era cu câteva săptămâni mai mare decât Luc. Erau leat, cum s-ar spune pe la noi. S-a uitat la copilul meu şi i-a spus, deodată, “poc!”. Luc – nimic. Doamna a mai încercat o dată. “Poc!”. Luc nici nu se mai uita la ea.
-Ah, păi nepoțica mea ar fi râs de s-ar fi prăpădit la “poc”. Ăsta mic văd că nu zice nimic. Cam serios…
Nu ştiu dacă mă credeți – deşi pot să mă ascund sub pretextul că eram la început în mămicie – dar mi s-a strâns inima de ciudă. Pe de-o parte, că Luc nu a schițat vreun surâs, că nu a vrut să îi arate doamnei gropița cât un bold din partea stângă, că nu a vrut să îi arate dințişorii lui pe atunci puțini şi întregi sau că nu a vrut să îi arate că și el știe să se amuze. Că și el poate să râdă precum nepoțica dumneaei. Şi, mai mult, că o făcea dumnezeiește de bine, de numai eu ştiam cât țopăia inima-mi la fiecare chicoteală. Iar pe de altă parte, m-am înciudat că îl compara din senin cu un alt copil, cel de acasă având o bilă albă, iar cel din brațele mele – o bilă neagră la capitolul amuzament. Cum să facă asta?
Am plecat, desigur, că mi se umflase vena. Voiam să îi spun că nu are niciun drept să-mi judece copilul doar după o simplă întâlnire. Că Luc al meu este oricum, numai serios nu. Poate doamna nu făcuse decât o afirmație nevinovată, pe un ton de glumă, dar parcă mă strânsese de gâtlej. Așa îmi simțeam firea. Însă, dragii mei, aveam o atitudine falsă. Și eu mai comparasem, la rându-mi, alți copii între ei. Mai ales pe al meu. Acasă, între pereții noştri, îmi puneam şi eu fel de fel de întrebări şi îmi făceam griji din cauza afurisitului de impuls de a compara: de ce nu pictează la un şi două luni, ca băiețelul amicei mele? De ce nu arată cu degețelul ca fetița vecinei mele? De ce nu doarme şi el, legat, măcar cinci-şase ore ca alții? De ce nu cântă și nu spune poezii?
Sigur, îmi place să cred că nu exageram cu îndoielile și comparațiile. Știam totuși că fiecare copil are ritmul său de dezvoltare. Știam teoria, dar partea caraghioasă era că nu mă puteam abține. Ba mai mult, bunica din parc m-a ajutat să înțeleg că poate, în momentele în care Luc mi se părea mai iscusit decât alții, procedam identic. Îmi hrăneam orgoliul și țineam să precizez că e mai priceput la fotbal decât partenerul de joacă, spre exemplu. Ori, de pildă, dacă o mamă mi se plângea că fata ei nu mănâncă, eu mă repezeam să mă laud că al meu înfulecă și cu nasul. Și poate, prin faptul că Luc avea în ochii mei o bilă albă, iar fetița – una neagră la capitolul diversificare, mama ei avea aceeași ciudă în piept.
Ei, și de atunci, chiar de atunci, mi-am dat seama că aceste comparații puerile sunt de prisos. Am încetat să le mai fac, pur şi simplu. Dacă mi se mai atrage atenția că nu zâmbește, spre exemplu, am să răspund că nu vrea cu oricine. Dacă se mai întâmplă ca el să se priceapă mai bine decât partenerul de joacă la o activitate, sunt mult mai empatică și transmit încurajări, că are timp să recupereze oricine. Sau chiar aduc în discuție slăbiciunile lui Luc, să fac interlocutorul să se simtă bine. De ce să nu fac asta dacă pot?
Copiii sunt incomparabili și, deși se spune că niciun om nu e fără cusur, fără meteahnă, eu tind să cred că ei sunt lângă perfecțiune. Sunt acolo. Ei se nasc dintr-o și într-o desăvârșire absolută. Copiii sunt unici în felul lor, fără noțiuni ce țin de neajunsuri, defecte sau imperfecțiuni. Eu cred că au doar niște sertare pe care trebuie să le umple cu timpul. Mai devreme sau mai târziu. Iar dacă noi simțim că un sertar nu a ajuns la un nivel la care ne așteptam, nu trebuie să ne supărăm sau înciudăm. Ci doar să avem răbdare. Și, cel mai important, să ne bucurăm de copii exact așa cum sunt. Eu, una, nu aș schimba nimic, dar nimic la Luc, indiferent că nu știe să râdă la “poc”.
Poza: Răzvan Vasile
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
