Am dat din greşeală peste un articol care se intitulează în felul următor: Vrei să fii mama perfectă? Iată ce NU trebuie să faci! Şi autorul îţi dă patru sfaturi, pe care le înşir aici: (1) să nu duci copilul bolnav la grădiniţă, (2) să nu îţi forţezi copilul să doarmă la prânz, (3) să nu ţipi şi (4) să nu înveţi copilul să fie egoist. Dacă nu respecţi una dintre cele patru reguli (câteva dintre ele sunt de bun-simţ, nu neg) poţi să spui pa şi pusi statutului de mamă perfectă.
Dacă aş fi fost la începuturi, dacă nu aş fi ştiut cu ce unt se unge pâinea de părinte, dacă nu aş fi ştiut cum se construiesc anumite articole doar ca să atragă cititori, poate aş fi ridicat peiptul ca un curcan cu mărgele şi m-aş fi umflat de iluzii: iată, domnule, ce simplu! Nu ţip, stau acasă când îi curge nasul, îl învăţ să împartă şi nu îi mai fac niciun program de somn de prânz dacă nu doreşte. Şi aşa, după spusele “specialiştilor”, o să fiu cea mai bună mamă pe care o poate avea un copil. Mai mult de atât, voi fi per-fec-tă!
Dar am aproape trei ani de când am devenit mamă şi ştiu că astfel de articole nu fac altceva decât să pună o presiune şi mai mare pe noi.
Deşi, conform studiilor, 84% dintre mame spun că „mama perfectă” nu există, că este doar un stereotip învechit, totuşi nouă din zece femei simt presiunea de a fi perfecte. Cu alte cuvinte, mai toate ştim că nu se poate să fim fără cusur, dar am vrea. Ne-am dori să fim un cub fără nicio latură cioplită. Poate pentru că suntem constrânse de mediul în care ne învârtim, de judecăţile celor din jur, dar cred că mai ales pentru ei. Pentru copiii noştri. Dacă am da peste lampa lui Aladin şi duhul ne-ar oferi acest statut, nu ştiu câte i-am spune nu.
Dar nu se poate. Cu cât conştientizăm mai abitir că nimeni pe lumea aceasta nu este fără metehne, cu atât ne găsim echilibrul emoţional mai rapid. Cu atât reuşim să fim mai blânde cu noi, să ne apreciem mai sincer, să vedem astfel şi lucrurile pe care le facem bine, nu doar pe cele pe care nu.
Aşa că nu te mai stresa că ai ţipat azi la el să nu iasă pe scara blocului în fundul gol şi fără şosete. Mâine veţi putea râde şi veţi putea cânta până leşinaţi. Nu te mai simţi vinovată că ai lipsit azi câteva ore de acasă şi ţi-ai dedicat timp ţie. Au fost zile întregi cât tu nu ai părăsit casa, iar mâine o iei oricum de la capăt. Nu, chiar nu trebuie să îţi faci procese de conştiinţă că azi copilul tău nu a vrut să împartă tricicleta. Poimâine îi va oferi unei fetiţe maşinuţa lui roşie, cu care doarme.
Pentru că aşa este viaţa în general, darămite cea cu copii. Cu un azi mai bun şi cu un mâine mai provocator. Cu o dimineaţă de sâmbătă cu scântei, cu o seară de miercuri liniştită. Cu un zâmbet pe un obraz şi cu o lacrimă pe celălalt. Cu o zi în care te simţi cel mai inspirat părinte de Pământ şi cu o alta când îţi vine să nu mai ieşi din scorbură. Un copleşitor şi ameţitor carusel, pentru care nu trebuie să fim perfecte. Trebuie doar să le fim lor acolo. Oricând, oricât şi atât.
Poza: arhivă personală
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
2 răspunsuri
Oricât am vrea să fim de perfecte…nu o să reușim ptr că mereu ne punem întrebări, Oare am procedat corect? Oare am oferit prea multă atenție? Oare m-am implicat prea mult în viața lui?
Oricare dintre noi avem stilul nostru de a ne crește propriul copil…
Exact asa…