Nu, n-avem nevoie să fim mame eroine! Avem nevoie de odihnă, susţinere şi înțelegere 

Soţul meu plecase din ţară, rămăsesem singură cu amândoi copiii, după o săptămână în care fusesem singură doar cu cel mic, ce nu prea dormise noaptea. Şi nici ziua. Mă rog, aşa e el, de când s-a născut, nu doarme prea bine. V-am mai spus. Eram un zombie pe cafea şi baterii, că n-aveam încotro.

Şi, când vorbesc cu mama la telefon şi îi povestesc toate acestea, îmi spune amuzată:

“Eşti o mamă eroină!” 

Am înghiţit un pic în sec, am strâns din dinţi, am înţeles foarte bine încurajarea, dar mi-a scăpat un “nu vreau să fiu vreo eroină, vreau doar să dorm şi eu noaptea.” 

Dragii de ei – părinții mei – au venit apoi până la Bucureşti să mă ajute, dar asta doar pentru că au vrut şi au putut. Sunt multe alte dăţi când nu pot. E normal.

Şi mi-am dat seama că oboseala este cel mai mare duşman al unei mame.

De la oboseală, trânteşti, ţâfneşti, îţi sare ţandăra ca dopul de la sticla de şampanie. 

Îmi amintesc şi acum cum, într-o noapte, la ora două, după o oră de legănat şi plimbat fără niciun rezultat, am ridicat tonul la bebeluşul meu de un an şi trei luni. „Culcă-te!”, I-am zis şi a tresărit.

Apoi mi s-a făcut inima ghem, mi-au curs lacrimi reci ca gheața şi i-am spus că-mi pare rău. El nu avea nicio vină că-s eu obosită. 

Şi aşa şi cu cel mare. Când dormeam pe mine, abia puteam să îl urmăresc şi să fiu atentă la jocul lui. Iar copiii îşi dau seama imediat dacă eşti cu ei sau în altă parte. Şi, când te prind, le apare dezamăgirea pe față. Cel puțin, la Luc, aşa se întâmplă.

„Mami, de ce nu mă asculți?”, mă întreba.

Dar când avem câte o noapte bună, când apuc să dorm şi eu ca tot omul până la 6 dimineața, fără treziri sau când îl ia soțul meu pe cel mic şi mă mai lasă să dorm până la 8, sunt un alt om. Sunt fresh de portocale. Copiii pot să țipe şi pot să testeze ce limite vor, că eu sunt cu răbdarea-n brațe. 

Când sunt odihnită, relația cu copiii mei e mult, mult îmbunătățită.

Eu sunt mult mai bine, sunt mult mai prezentă.

Şi poate nu sunt singura care vrea mai mult somn. Poate sunt mai multe mame care se uită pe geam la trei dimineața, cu un bebe mic şi pufos, şi se gândesc la fel.

Poate suntem mai multe mame care credem că:

Nu avem nevoie de diplome pe care să scrie „Locul I pentru mama cu cele mai multe nopți nedormite”.

Nu avem nevoie de premii că suntem singure cu amândoi copiii, că nu apucăm ora 8, că suntem rupte-n cot de oboseală.

Nu avem nevoie de statui că strângem, ştergem, gătim, suflăm şi-n iaurt când îl scoatem din frigider, că li se pare lor prea fierbinte.

N-avem nevoie de „eşti o mamă eroină!”, oricât de frumos ar suna. Sigur, orice încurajare este minunată, binevenită, de apreciat.

Dar, în realitate, ca să funcționăm, ca să fim bine, n-avem nevoie de prea multe. Nu cerem satelitul lui Saturn de pe cer. Avem nevoie de somn, avem nevoie de odihnă şi, cel mai mult şi cel mai mult, avem nevoie de înțelegere, empatie şi susținere când spunem că uneori ne e greu.

Cu prietenie,

Alexandra

PS: nu mă plâng, mereu se găseşte cineva care să mă certe că mă plâng, dar eu vorbesc doar din perspectiva mamei care aşteaptă nopți mai bune. Şi e OK, ştiu că vor veni 🙂

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.