Mă iubeşte copilul meu cât îl iubesc eu? Simte oare aceeași dragoste pentru mine, întinsă pe cele patru orizonturi? Am căutat răspunsul la aceste întrebări de când l-am născut pe Luc. Am căutat răspunsul chiar de când mi-a zâmbit prima oară în pătuț, cu ochii încleştați, de când mi-a strâns pielea cu pumnul, de când l-am pus la sân şi nu a mai durut. De când m-a pălit ce-nu-se-poate-descrie dintre noi şi de când mi-am dat seama că îl iubesc mai mult decât îmi iubesc existența. Oare simte la fel?
Sigur că mă iubeşte cu aceeaşi intensitate, mă consolam şi împingeam gândul înnegurat departe, departe să nu mă ajungă. Dar cred că astăzi am ajuns la un soi de resemnare, de maturitate augmentată, încât să îmi dau seama că ştiam răspunsul de dinainte să îmi pun în frunte astfel de semne de întrebare: nu, copiii nu ne pot iubi la fel de mult cum îi iubim noi. Şi nu pentru că nu vor, ci pentru că nu au cum. Pentru că noi îi cunoaștem pe ei din ziua în care mişunau în stomac, pe când ei pe noi ne cunosc abia de pe la sfertul vieții. Abia când suntem adulți. Noi îi iubim cu totul, dar ei cunosc şi iubesc doar o parte din noi. O parte văzută, a prezentului.
Copiii vin şi ne oferă dragostea lor pură, inocentă, înălțătoare pe care poate credem că nu o merităm, dar pe care o absorbim până în capilare. Ne iubesc cât pot ei de mult, dar cumva mărginit de timpul şi spațiul în care viețuiesc. Însă, dragii mei, dragostea noastră pentru ei nu are contur. Nu are granițe şi nu se vede oricât te-ai uita cu telescopul.
Noi suntem în stare să ne dăm toate zilele din soartă doar să le fie lor cald. Noi îi iubim atât de mult, că suntem împăcați să oferim totul chiar şi de nu am primi nimic. Iubirea este atât de virtuoasă, încât nu ne permite să ne supărăm pe ei orice ar face. Nici dacă ne-ar izgoni cu hainele în stradă cred că nu am putea. Îmi amintesc dese episoade, prin adolescență, în care mă certăm cu mama, iar tata era cel care mă trimitea să o împac. “Du-te la mă-ta, că plânge”. Cu sinceritate vă spun, mă duceam adesea doar de gura tatălui meu, întrucât puteam sta bine, mulțumesc şi supărată. Pe când mama – nu.
-Păi ce, eu pot să stau supărată pe tine? Plâng că ne-am contrat, nu că sunt supărată pe tine, zicea.
Nu am înțeles-o până acum, vă spun. Toată viața mea am ştiut să “stau supărată” pe cineva, măcar cinci minute, chiar şi pe Andrei. Dar pe Luc nu am cum. Mă doare când mă respinge, dar nu mă supăr pe el. Mă doare când îl preferă pe Andrei, dar nu mă pot supăra pe el. Mă doare când nu mă lasă să îl mai țin în brațe. Mă doare de plesnesc. Dar nu mă supăr pe el.
Ne iubim copiii mai mult decât ne iubesc ei pe noi? Ne iubim mai mult copiii decât ne iubim părinții? Luc îşi va iubi copiii mai mult decât pe mine? Eu cred că da. Aşa cum cred că iubim mai mult o floare pe care o sădim noi, o udăm şi o îngrijim zilnic, față de una pe care o primim cadou să ne țină de umbră şi de urât, aşa cred că mititeii, copiii, copiii copiilor vor avea întotdeauna prioritate. Şi aşa şi trebuie!
Până acum, am crezut mereu că sunt în pierdere. Că în relația noastră, eu sunt în dezavantaj. Că nu este cinstit ca dragostea să nu îmi fie împărtășită în mod egal toată viața. Că nu e cinstit să îşi ia mânuța de pe obrazul meu şi să plece, lăsându-mi mie amintire toate mângâierile noastre. Dar ştiți ceva? Sunt în câștig. Eu am întâlnit iubirea asta neobișnuit de paradoxală, care îmi dă şi îmi ia aerul în acelaşi timp, mult mai devreme. Prima, înaintea lui. Iar copilul meu, ca să o întâlnească şi să o înțeleagă, mai are cel puțin vreo două decenii de aşteptat.
Da, ne iubim copiii mai mult decât ne vor putea iubi ei vreodată, dar suntem foarte norocoși că putem facem asta.
Poza: pexels.com
Cu prietenie,
Alexandra