Nimeni nu simte trecerea timpului aşa cum o simte un părinte

 

-Abia aştept să crească şi îl iau cu mine pe munte, mi-a spus soțul meu la un moment dat.

-Dar de ce să te gândeşti aşa departe? Până atunci, puteți face atâtea alte lucruri, i-am răspuns.

-Da, ai dreptate. Dar şi tu faci la fel.

Şi m-am luminat într-o secundă ca un bec dintr-un beci. Aşa am mai făcut şi eu, în multe alte dăți. Aşa mai fac şi acum, în puncte cheie, în momente de cumpănă sau entuziasm. Şi aşa cred că facem mulți dintre noi.

Abia aştept să nasc, ca să nu mai merg noaptea la baie din 12 în 12 minute şi să dorm mai bine (yeah right!)

Abia aştept să ajungem acasă, în patul nostru, de la spital.

Abia aştept să mi se ducă toate kilogramele în plus.

Abia aştept să vorbească, să îmi spună ce îl doare.

Abia aştept să se învețe cu mâncarea, ca să nu mai transpir ca o cabină de duş ori de câte ori refuză lingurița.

Abia aştept să meargă, să ne ținem şi noi de mână, frumos, pe stradă!

Abia aştept să vină bunicii în weekend, să stau şi eu liniştită.

Abia aştept să se termine vacanța asta în doi, că mi-e dor de copil.

Abia aştept să citească şi el, ca să stăm pe canapea, fiecare cu câte o carte în mână.

Abia aştept să meargă la grădiniță, să mai socializeze şi el.

Abia aştept îşi descopere pasiunile, să vină ziua lui de naştere şi să îi facem o mare surpriză.

Da, abia aştept să ajung diseară acasă şi să îl iau în brațe!

Hai să nu mai aşteptăm!

E lesne de înțeles că abia aşteptăm să trecem de momentele grele şi îngrijorătoare, care ne creează disconfort şi abia aşteptăm să ajungem în momente de fericire, de exaltare, momente pe care le visăm cu ochii deschişi. O facem inconştient, mânați de emoții puternice. De bucurie, tristețe, frică, furie, entuziasm. 

Dar problema e că noi, de fapt, aşteptăm să treacă timpul. Or, pe termen lung, asta este exact ceea ce nu ne dorim. Este exact ceea ce vom regreta. Pentru că noi suntem primii care realizează asta. Pe noi ne loveşte fuga anilor cel mai mult, cel mai des, cel mai enervant de tare. 

Suntem primii care plâng după ziua de ieri, când abia gângurea. Suntem primii care observă că vine toamna, şi nu pentru că ar cădea frunzele, dar pentru că îi trebuie copilului încălțăminte mai groasă cu un număr mai mare. Suntem primii care se bucură de ora 5, că iese el de la grădiniță. Şi sunt convinsă că am fi primii care s-ar sui în maşina timpului, dacă am putea, ca să ne ducem fix în ziua în care s-a născut. 

Părinții sunt primii care bocesc la absolvire, la nuntă, la vestea că vor deveni bunici.

Când a crescut? Când a învățat să îşi lege singur şiretul? Când au trecut anii de la excursia aia, a noastră, în doi? Când Doamne-iartă-mă a devenit, copilul meu, la rândul lui, părinte?

Poate mă înşel, dar mie mi se pare că noi, părinții, avem grija timpului mai mult decât oricine. O simțim mai mult decât oricine. Şi poate nu ar mai trebui. Poate ar trebui doar să îl simțim aşa cum e. Acum. Şi atât.

Poza update: arhivă personală, Spania, 2022

Cu drag,

Alexandra