Nu ştiu dacă v-am povestit, dar de ceva vreme am insomnii. Dorm foarte greu, mă trezesc foarte des. Şi chiar de mă culc mai devreme, tot mă trezesc pe la 1 noaptea, pe la 3 noaptea, pe la 5 dimineaţa şi tot aşa.
Iar aseară, Luc a făcut acelaşi lucru.
Aici, la Voineasa, stăm într-un apartament în chirie, deasupra apartamentului părinţilor mei şi copilul a vrut să doarmă cu bunicii. M-am gândit că ar fi foarte bine, că eu oricum mă foiesc, oftez, mă învârt şi poate îl trezesc.
Iar soțul e paranoic că poate mă mai loveşte în burtă cum s-a mai întâmplat.
Doar că la 1 noaptea l-am auzit plângând. Am aşteptat să văd dacă se linişteşte, însă plânsul se întețea. Se auzea din ce în ce mai tare.
-Plânge Luc, zice şi soțul meu care se trezise în final. M-am şi mirat, fiindcă el nu aude de obicei.
-Nu, zău, îmi zic în gând.
Eu eram deja la uşă. Am coborât la ei,mama încerca să îl calmeze, tata încerca să îi cânte, iar el – nimic. M-am aşezat pe pat şi l-am luat în brațe. Nu pot să îl mai iau stând în picioare, însă în poziție şezut nu îmi e greu. Visa ceva urât, vorbea neînțeles şi mai dădea şi din picioare.
Dar chiar şi cu ochii închişi, de cum l-am luat în mâini, m-a simțit, şi-a tras mucii şi şi-a băgat capul în subrațul meu. A încetat să plângă imediat.
L-am pus pe pernă, iar am urcat, iar am încercat să dorm, dar liniştea a durat doar jumătate de oră.
Plângea iar. Am aşteptat, mi-am dat seama că nu se calmează, am fugit la el din nou. Linişte. Pace. Calm. La mine în braţe.
-Dacă mai plânge o dată, vă rog eu să îl aduceți sus la mine, le-am zis părinților mei.
Şi în nici 15 minute, l-am auzit iar plângând. Apoi am auzit uşa deschizându-se la parter, am ascultat cum urcau scările şi au venit la noi. Tata îl aducea în brațe.
A dormit apoi neîntors toată noaptea.
Sigur, a mai dormit neîntos şi cu ai mei, dar iată că în astfel de momente tot braţele mele au fost calmante. Tot braţele mamei sunt păturica de pluş, briza mării, răsăritul pe un vârf de munte, coconul perfect. Avem puterea de a consola plânsetul lor.
Oricât de mult şi-ar iubi bunicii, oricât de mult s-ar juca cu tatăl lor, oricât de mult ne-ar ignora pe noi când sunt cu prietenii, când au nevoie de siguranţă, cred că la noi în braţe o găsesc cel mai rapid. Nici bunica, nici bunicul, nici soţul nu îi pot linişti aşa cum îi liniştim noi. Aşa cum îi liniştesc braţele noastre. Ne simt mirosul printre suspine, se recunosc glasul printre plânsete, ne disting din toţi şi toate cu ochii închişi.
Suntem extrem de norocoase să avem această putere fantastică, de a consola ca nimeni altul. Această putere de a le stăvili furiile, de la atenua tristeţile, de a le alunga visele urâte. Şi nici nu trebuie să spunem sau să facem prea multe. Pe cuvânt. Doar să îi strângem tare, tare la piept. Aşa cum am făcut cu copilul meu aseară. O fi el mai mare, dar tot e puiul meu mic.
Poza: arhivă personală
Cu prietenie,
Alexandra