Mesaj de la un tată pentru taţi: “Fiţi alături de soţiile voastre în orice moment. Chiar şi în alăptare” (P)

Fiind Săptămâna Mondială a Alăptării (1-7 august), am primit cu inima deschisă propunerea celor de la NUK de a face un interviu cu soţul meu în scopul de a încuraja implicarea taţilor în procesul de alăptare. În cei doi ani şi cinci luni, cât am alăptat, soţul meu, Andrei, îmi spunea adesea că sunt norocoasă şi îi părea rău că nu poate să îl hrănească măcar cu biberonul. Fiindcă a fost imposibil. Copilul nostru nu a vrut să audă de tetină sau suzetă. 

Dar asta nu l-a împiedicat să îmi fie aproape. Să stea culcat, cu mâna sub bărbie şi să ne privească. Asta nu l-a împiedicat să îmi spele şi să îmi dezinfecteze pompa electrică ori de câte ori aveam nevoie să îmi scot surplusul de lapte. Asta nu l-a împiedicat să să se informeze mai bine decât mine. Fiindcă, dacă nu era el, poate nu alăptam mai mult de câteva săptămâni. Vedeţi în interviu de ce:

     1. De obicei mamele vorbesc despre alăptare, dar dacă şi taţii ar fi întrebaţi, care ar fi lucrurile pe care le-ar spune?

Andrei: Alăptarea este foarte sănătoasă, în primul rând pentru copil, dar şi pentru starea emoţională a întregii familii. Pe lângă asta, mi se pare că ne-a ajutat foarte mult din punct de vedere logistic şi operaţional. Nu am încălzit biberoane noaptea, am uitat laptele sau apa când am ieşit în parc, no problem, am călătorit mult prin ţări străine şi nu ne-am făcut griji că se strică laptele de la căldură sau ce fel de lapte să cumpărăm. 

  2. De ce crezi că şi taţii ar trebui să să implice în procesul de alăptare? Nu este doar un moment între mamă şi copil?

A: Este fără doar şi poate momentul mamă-copil, însă cred că suntem toţi o echipă. Aşa cum voi, mamele, vă dezvoltaţi relaţia, aşa ne dorim să facem şi noi. Eu nu am putut să îl ţin în braţe şi să îl hrănesc, dar poate alţi taţi pot. Plus, mi se pare important să vă fim alături atât în momente bune, cât şi în momente mai puţin bune.Ţin minte cum nu ştiai să îl pui corect la sân, te durea şi îmi părea rău pentru tine, cu atât mai mult cu cât nu puteam să te ajut decât cu un suport moral şi să mă informez. Dar cred că prin această compasiune, prin faptul că simţeam că suntem împreună în această experienţă, ajutam enorm.

     3. Chiar m-ai ajutat, confirm. Dacă nu erai tu, eu poate nu mai alăptam exclusiv. Mai ţii minte când avea copilul o lună sau două şi eu am făcut mastită?

A: Da, ţin minte, normal. O singură dată parcă ai sărit peste mulsul sânului stâng, din care Luc nu prea binevoia să se servească, şi ţi s-a făcut tare ca piatra. Plângeai de dureri. Medicul ţi-a recomandat să nu îl mai alăptezi, că laptele nu ar mai fi bun, însă am luat ghidul ăla al lui Jack Newman în braţe şi am citit că ba da, se poate, copilul fiind cea mai bună pompă. Şi aşa a fost, ţi-ai revenit doar după ce l-ai pus la sân şi ţi-a desfundat canalele. Şi nu, nu datorită mie ai alăptat. Ai fost tu “încăpăţânată” şi norocoasă să poţi.

4. Dacă nu aş fi reuşit să alăptez, dacă nu aş fi putut, ce crezi că ar fi fost diferit?

A: În primul rând, cred că ai fi fost o mamă la fel bună şi iubitoare, iar în doilea rând cred că ai fi fost puţin mai liberă. Şi, desigur, eu nu aş mai fi dormit neîntors noapte de noapte 🙂

***

Soţul meu chiar a fost un sprijin, şi nu doar în alăptare, ci în toate momentele cheie de după ce am devenit părinţi. Exact cum a zis şi el, fiind o echipă, totul a părut mai uşor, deşi poate nu a fost. Pentru mine, alăptarea va rămâne întotdeauna unul dintre cele mai frumoase momente pe care le-am trăit cu copilul meu (şi nu îmi e ruşine să o spun!) şi sper să reuşesc şi la toamnă, cu frăţiorul. Chiar dacă a fost dificil la început, chiar dacă Luc a uitat cu siguranţă de cum se lipea de mine şi se ţinea cu mânuţa de degetul mare, eu nu am să uit nicicând magia dintre noi. 

Interviul face parte din campania  Mama alăptează, tata se informează!, iniţiată de NUK, un brand care promovează tetine după forma sânului mamei şi susţine implicarea taţilor în alăptare. 

Poza: arhivă personală, când era Luc la un an

Cu prietenie,

Alexandra