V-am spus că acum câţiva ani, înainte ca mamaia mea bună să moară, i-am luat un interviu şi mi-am propus să fac multe poveşti din el. Dar nu mă gândeam că îmi va fi atât de greu. Este lung, savuros, cu limbaj neaoş, în dezacorduri, pe care nu l-aş înlocui. Am încercat, dar nu îmi surâde. Dacă l-aş rescrie, s-ar citi mai uşor, dar prefer să îi păstrez autenticitatea farmecului de atunci. Aşa că, îl voi reda întocmai şi pe bucăţi.
***
În prima parte, am relatat cum s-a cunoscut cu tataie la horă şi cum s-au căsătorit. Ea – la 21, el – la 18. Puteți citi aici.
În a doua parte a interviului, v-am vorbit despre cum era să fii mamă atunci. La țară. Ce însemna să fii gravidă şi să mergi în luna a noua la strâns de fân, ce însemna să naşti acasă şi să nu ai cu cine te sfătui. Ce însemna să alăptezi şi să nu ştii ce să faci când “ţi se coace pieptul”. Puteţi citi aici.
Astăzi, în a treia parte – şi poate ultima, nu sunt convinsă încă – vă voi povesti cum a avut grijă de nepoţi, cum nu a văzut marea niciodată şi cum s-a bucurat că tataie, după ce s-a îmbolnăvit, a venit acasă şi nu a lăsat-o singură. Habar nu avea ea că peste câţiva ani avea să îl lase ea pe el.
Sofia şi Gheorghe Predescu, bunicii materni, au avut patru copii, trei fete și un băiat, mama mea, Florina, fiind ultima. În total, 11 nepoţi şi 12 strănepoţi.
***
Eu: În cea mai mare parte a copilăriei mele, îmi aduc aminte de verile petrecute aici, în bătătură, cu frate-meu şi cei doi verişori mai mici, Geta şi Codruţ. Ne obişnuisem să fim mereu noi patru, parcă nu avea farmec să venim pe rând. Dormeam toţi, ca păstăile, între tine şi tataie pe divanul din bucătărie, unde ascultam muzică populară şi făceam parada modei. Noi ne jucam de dimineaţa până seara, mata ce îţi mai aminteşti că făceai pe atunci?
A, păi crez’ că stam degeaba? Aveam grijă dă voi, vă făceam momântane, vă făceam ciorapi de lână, aveam grijă dă animale, dă gărăuane. Bietele mele gărăuane, câte am tăiat io la botezuri şi nunţi…ehe…şi miei, şi păsări.
Aveam grijă de voi, de mutifoi, făceam mâncare. Voi patru patru eraţi care staţi mai mult p’aci. Ai lu’ unchiu-to Gelu, Geta cu Codruţ, şi tu cu Miţă (n.a.frate-meu). Bietu’ Codruţu…îl puneam într-un scaun, îl legam, că nu sta. A căzu’ galeria pă el, a căzut icoana aia mare pă el, cu geam cu tot. Tu ai sărit de trei ori colea-n pat şi ți s-a sclintit mâna. Am fo’cu tine la Burtacu’ (n.a.o doamnă în vârstă, care punea oasele la loc, pe viu şi de care îmi amintesc cu groază).
Aveam grijă de voi, vă spălam, nu ştii? Spălam culmi întregi cu mânle în apă rece şi plecam şi la muncă, luam şi făceam şi mâncare. Nu şt’u cum m-am mai putut descurca.
Umpleam traista, rucsacu’ de mâncare să plec în dial (n.a.pe un munte din Voineasa, unde aveau grădină), să găsăsc şi sara cân’ viu.
În dial am căzut groaznec de rău dă mă dor ş-acuma coastele, da. Am căzut, am fos’ la zmieură. Am fo’ la zmieură ş-aveam o căldăruşa-n mână. Am coborat pă plai, cu căldăruşa-n mână, rucsacu-n spinare cu căldarea cu zmieură, pă la poarta lu’ Opriţa (n.a.o vecină) pi colea şi m-am dus pă hula aia, ţ’am arătat io pă un’e. Mă-mpiedecasem într-un hăla dă băţ. Am avut un băţ în mână şi io-n loc să-l pun alătur’, l-am pus între picioare. M-am dus dracu pă coastă la vale. Aveam o raniţă-n spinare c-o căldăruşe dă zmieură şi aveam una-n mână. Nu mi-a căzut nici aia, nici aia. Şi m-am m-am proptit di-un făgan, di-un ciot, am venit cu coastele-n iel. Nu mai puteam răsufla, cân’ am venit acasă nu mai puteam răsufla. Ş-a mers biata mamă-ta cu mine la Brezoi, la spital.
Erai singură când ai căzut? Tataie unde era?
Păi eram amândoi, da’…în timp ce coboram la vale, pă la Muşat ăla, a văst tac-to mare vacile noast’e în zăpodie. Şi zâce: ”Băi, io mă bag după vaci. Ia-o tu-ncet la vale. Uite, ia căldăruşa-n mână şi te duci ‘nainte-acasă”. Şi iel a coborât în vale cu vacile, şi m-aştepta acasă. Da’ cine să gândea că să-ntâmpla tr’aba asta, că le lăsa dracu de vaci şi venea cu mine. Puteam să mor acolo, că nu ştia niminea nimica. Ni’ n-avea de unde mă lua…eram după buturugă. Am avut şi io în zâle destule spectacole (râde).
Cum erau sărbătorile când eram eu mică?
Cum să fie? Bine erau, bune erau. Era bine, vez’. Cum? Făceam cuptoare plinde dă cozonaci. Haaai dă capu’ mieu, câţ’ cozonaci. Acuma, de unde să mai faci? Cuptoru’ s-a stricat…Nu mai e…făceam cuptoare-ntregi. De cozonaci. Aşteptam sărbător’le, că mâncam de de toate. Acuma dacă nu mai mănânc nimic (n.a.avea diabet), nu mai fac nimic, na. Da’ erau obiceiuri la…cu colinde, la clăci, la…te duceai. Veneau cu capra, cu ursu’…şi tu te speriai de te băgai su’ masă (râde).
Cum era pe vremea comunismului?
Nu era, mă, rău. Nu era rău, c-aveam de de toate ş-atuncea. Aveam cartele, luam raţii, luam plafoane, luam de toate. Nu era rău. Era tac-to mare la lucru…venea cu rucsacu’ cu…cu tot ce era mai bun din magazân. Io mă duceam la Mărioara la Balindru, ne duceam în Furnica la sapă. Andrei (n.a.soţul meu) ştie pă unde e Furnica. Ne duceam la sapă, intram în magazân şi ne-alegeam tot ce era mai bun şi mai…frumos luam.
Era magazin în vârful dealului?
Da, era…era, era. Da…Şi alegeam tot ce era mai frumos şi aduceam la copii acasă. Veneam ca albin’le încărcate.
Mata pe unde ai mai fost în afară de Voineasa şi Ciunget?
Păi n-am mai fost nicăierea. N-am fo’ nicăierea. N-am fost. Afară de Voineasa, Malaia şi Ciunget, n-am fost nicăierea. Păi unde să te duci? N-am văzut niciodată nici măcar marea. La Târgu Mureş şi Mihăeşti ce am fost acu’ câteva luni. Da’ nu m-am dus să…la recreări, m’am dus la spital. Că ştii, că m-am dus cu inima. Era să mor atuncea, era să-m’ ţâie lumânarea. Da…le-a-ntors din drum doctora de la Brezoi pă mă-ta şi pă Luminiţa (n.a.mătuşa), să-m’ ţâie lumânarea, auz’. Da’…Dumnezău mi-a mai dat nişte zâle şi…am ajuns la Târgu Mureş…mi-e mai bine acuma. Da’ io cred ş’acuma că de la Mihăeşti m-am îmbolnăvit. Am luat microb d’acolo. Io nu tuşam în halu’ în care am tuşit. Adevăru’ ie că nu puteam merge dă picioare, eram ţapănă de oase, de spinare, de…tuşam…nu şt’u ce mai…M-a dus acolo, da’ nu tuşam în halu’ în care…s-acolo de microbii ce vedeam io acolo…de-acolo m-am îmbolnăvit de microbi…de mă dusă mă-ta la Târgu Mureş.
Mă internase şi-n Brezoi, da’ pă tot de-a rându’, io tot bolnavă, tot bolnavă, cân’ de una, cân’ de alta. Mă dusăi la Târgu Mureş, na. Mă internai două săptămâni de zâle. Io n-am avut în viaţa mea nimic, nimic atâţ’a ani. În 73 m-am îmbolnăvit de diabet. În 73. Până atuncea n-am avut habar de spitale şi de nimic. La 73 de ani, adică, nu în 1973. La 73 dă ani.
Poveşteste-mi de tataie cum s-a îmbolnăvit şi el acum vreo trei ani.
Vaaai de mine, a fost o prostie atuncea. A vint de la coasă şi a beut o bere aicea la grădina lu’ ăsta, la Niculaie, la grot. Şi a vint acasă, şi s-a sâmţât o ţâră cam aşa, îi era rău. S-a dus de a chemat doctora şi-a zâs că e răcit, să să ducă la Brezoi, să se-nterneze vo’ două-trei zâle. Cu două zâle pân’ să plece, a venit fetele ălea, femeile ălea de servici dă la spital şi el era cu patu’ la fereast’ă. Elea a deschis geamu’, el dormea. Au deschis geamu’ şi el cu spatele la geam. L-a prins o răceală aicişa, la spate, şi i s-a pus un junghi aicea, în ţâţă, în piept şi în spate. Un junghi grozav, ce să…că nu să mai putea-ntoarce aşa. Şi iel trebuia să plece la Cluj, să facă operaţie dă ‘iernie. Da’ s-a dus, da’ tot cu durerea acolo. S-a dus la Cluj, a făcut operaţie şi junghiu’ tot junghi şi l-a pus ăia la raze acolo şi i-a arătat şi i-a spus. A răcit acolo la plămâni. Şi i-a zâs să se ducă la un doctor special dă plămâni. A vint acasă şi trebuia să să ducă, nu să stea acas. A stat dracu vo’ două-trei zâle acasă. Nu, nu, a stat o săptămână sau două. O săptămână, o săptămână, n-a stat mai mult. Şi-a trebuit să plece la Vâlcea.
S-a internat la Vâlcea, că de…îi era rău. I-a făcut asta, doctora, tratamente aicea (n.a.la Brezoi), da’ n-a dat rezultate, vezi…n-a fost…Şi s-a dus la Vâlcea. I-a dat Floarea, mă-ta, nişte pastile, da’ n-a putut să le ia p’elea şi l-a ţânut vo’ două săptămâni la spital, în Vâlcea. A văzut că nu-i de rost… cân’ l-a luat d’aicea… păi ce s-a dus de aici d’acasă n-avea mai mult de 49 de Kile. Atât ajunsasă dă slab. Şi l-a dus tac-to la Vâlcea, cu tuş-ta Nuţi.
Prima oară n-a vrut să-l primească, c-a zâs că până mâne moare. Aşa era de rău. S-a băgat fie-mea-n doctor tare, nene. Nuţa, da. Haaaai de mine, a zbierat aia frate pă hol acolo, la uşa lui…că zâcea “Unde veniţi cu ăsta? Că moare aci”. L-a băgat într-un salon acolo şi l-a ţânut două săptămâni în tratament, da’ n-a dat randament, vezi. Şi…dup’aia iel l-a trimes la Mi’ăieşti, iel doctoru’. Doctoru’ a fos’ bun, da’…na. Şi l-a trimes la Mihăeşti. Acolo şi-a revenit. Acolo şi-a revenit nene. Băga numa’ penicilină d’aia-n iel. Zece sticluţe d’ălea băga-n perfuzie odată…de penicilină. Le trăgea din ălea cu siringa şi băga-n perfuzie. Da, uite, poţ’ să-l întrebi, că nu te mint. Ş-aşa a scăpat. Dup’aia a ajuns, cu mâncarea d’acolo, ajunsasă la 70 de kile. Da… Ş-ajunsasăm să stau sângură, vezi. Da’ a vint acasă ş’acuma nu sânt sângură. Nu m-a lăsat sângură (zambeste duios).
***
Acestea au fost ultimele cuvinte înregistrate ale bunicii mele. Ale lui mamaie. Tataie este bine acum, doar că, iată, la câţiva ani de la acest interviu pe care i l-am luat, ea a fost cea care l-a lăsat singur. De fapt, ni l-a lăsat nouă.
Despre tataie am mai scris aici şi aici.
Poza: Alin Ştefan
Sănătate tuturor şi bucuraţi-vă de cei prezenţi,
Alexandra