Am fost tristă zilele trecute, fiindcă o prietenă mi-a povestit o situație pe care nu o mai credeam posibilă în secolul al XXI-lea. Într-o Românie care se vrea cizelată, înțeleaptă, deschisă, ridicată la umărul unui nivel internațional, noi vorbim de xenofobie. Mi-a povestit cum vecina ei, ce tocmai a adoptat un copil de origine africană, chiar de aici, din centrele noastre de plasament, e mai mereu tristă că părinții fug de ei ca ştiți-voi-cine de tămâie. Îşi iau copiii de lângă băiețel, doar pentru că pielea lui are o altă culoare.
-Chiar nu îşi lasă copiii să se joace cu el? întreb.
-Băi, nu credeam, dar cei din cartier, nu, că e diferit. Că e negru. Dar să ştii că el e adorabil, nu ai cum să nu îl iubeşti, mi-a spus amica mea.
Stau şi mă întreb. Chiar contează culoarea pielii? Chiar contează că unul are haine de firmă, iar altul, second-hand? Chiar contează că are părul creț, drept sau că e chel? Sincer acum, când am devenit atât de superficiali? Asta vrem să ne învățăm copiii? Când am ajuns să ne limităm şi să vedem doar exteriorul? Fără a ține cont că, de fapt, în fața noastră, sub toate straturile de piele, este un copil ca oricare altul? Un copil cu o inimă, care bate exact cum bate inima copilului tău. Care râde cum râde copilul tău, care iubeşte cum iubeşte al tău, care suferă exact cum ar suferi şi al tău dacă ar fi dat la o parte. Marginalizat. Imaginează-ți mereu cum ar fi să fie el în locul lui şi abia atunci o să înțelegi.
Nu ştiu dacă v-am spus vreodată, dar a doua oară când am fost în Japonia, când Luc avea un an şi şapte luni, a durat cred că vreo două luni să ne facem prieteni. Să ne bage cineva în seamă. Ei sunt foarte prietenoşi, îți zâmbesc şi te salută, dar faptul că noi nu ştiam japoneză, iar ei nu ştiau engleză a fost ca un baraj între noi. Semne, zâmbete şi atât. Iar Luc, de multe ori, se juca singur. A încercat de câteva ori să se apropie de anumite grupuri de copii, dar îl ignorau complet. Aşa că era retras, timid, singuratic.
Îmi arăta copiii cu degetul, care se jucau între ei, dar în mare parte stătea şi îi privea din depărtare. Şi văzându-l aşa exclus, străin, „alb”-ul dintre ei, mă durea sufletul.
Abia după două luni, când ne-am împrietenit cu o mamă şi copilul ei, vorbitori de engleză, am început să ne integrăm. Să ne prezinte altor părinți, să ne intermedieze la locurile de joacă, să îmi povestească cum japonezii ar vrea să vorbească cu noi, dar nu prea au curaj. Că nu ştiu altă limbă. Şi după ce fiul ei a început să se joace cu Luc, acesta a devenit mai încrezător în el. Şi mai vesel.
Mie îmi era milă de el doar pentru că exista această barieră culturalo-lingvistică, o barieră care a fost temporară. Darămite dacă ar fi fost permanentă, în țara mea.
Chiar nu îmi pot da seama ce este în sufletul mamei acestui copil de origine africană. Ce zbucium trebuie să îi bubuie în tâmple când îşi vede copilul trist, că nu vrea să se joace nimeni cu el. Când vede că mamele îşi iau puii pe sus şi pleacă de lângă el, lăsându-l cu mâna întinsă, fără a mai putea face schimb de jucării. Sau mai rău, ce o fi în suflețelul lui, al copilului, care nu înțelege cu ce a greşit?
Nu ai greşit cu nimic, puiuț! Noi, ca nație, mai avem nevoie să creştem. Noi. Nu tu. Iar mama ta este minunată că te-a adoptat şi te-a luat din centrele noastre de plasament.
Poza: Unsplash
Cu prietenie,
Alexandra