De multe ori sunt sucită. Știu că e frumos să vezi mereu partea plină a paharului (de vin), dar câteodată îmi e mult mai la îndemână să o văd pe aia goală. Nu știu de ce, dar creierul meu așa funcționează. Mai pune și răul înainte, îmi face plan de rezervă la planul de rezervă, organizează totul în detaliu din timp exagerat, iar atunci când sunt extrordinar de fericită (taman atunci!) găsește sigur prin cotloanele lui câte un cuget să mă întristeze. L-aș înțepa cu furculița să-l dezumflu ori de câte ori face asta, pe cuvânt. Dar pot? Iar acum, în loc să îmi odihnesc suflul lângă respirația copilului meu, că e vreo două noaptea, mă trec o sumedenie de gânduri adunate într-un regret: Luc va uita perioada asta.
Am mai scris pe ici pe colo despre această temere, dar credeți-mă că zilnic mă bântuie. Va uita că l-am mângâiat pe tâmple de mult mai multe ori decât a răsărit Soarele de-a lungul vremii. Va uita că l-am ținut încleștat în brațe ca o caracatiță încâlcită, numai să îl bag în buzunarul de la pipt, și va uita că alăptatul e cea mai mare bucurie din lume pentru el. Nu va ști câtă emoție aveam să îi țin capul în palmă de mic ce era, nu va ști că mai plângeam aiurea când adormea fericit și senin la pieptu-mi și habar nu va avea el că mi-a umplut toate golurile cu dragostea lui. Pe toate. Nu va ști multe și simt că mă uită tocmai pe mine. O parte din mine.
Dar cel mai mult mă doare că va uita cum mă iubește acum. Cum întinde el mânuțele și mă caută când se trezește buimac, cum se liniștește uneori doar dacă îi cânt și cum chiuie când ne vedem și după un sfert de oră. Când mă vrea doar pe mine, numai pe mine și inima îmi jubilează de orgoliu. Știu că o va face în continuare, că mă va iubi și dincolo de zile, fiindcă -așa cum îmi spunea o mămica- suntem legați cu un fir de argint. Dar mai știu că va fi diferit pe măsură ce-i cresc nasul, mâinile, urechile. Pe măsură ce va înflori.
Ei, și pentru asta îmi pare rău. Mi se pare de-a dreptul injust să nu fiu în amintirile lui de acum. Atâta vreme cât el va fi în ale mele o eternitate. Dacă tot nu o să mai fiu centrul Universului lui în realitățile vieții, măcar să fiu în aducerile-aminte. Nu am acest drept? M-ar fi încălzit un pic. Și oricâte poze și vedeoclipuri aș avea să îi arăt, pentru că da -am jurnale fotografice întregi- sentimentele de acum nu i le pot transpune. Fericirea dintre noi din prezent va fi doar în gălețile minții mele, zilele astea frumoase pe care le tot număr se vor stinge doar în puțul meu, iar iubirea…iubirea dintre noi -cea de acum- va rămâne doar a mea. Vor fi alte sentimente și amintiri, desigur, pe care le vom îngrădi în jurul nostru, pe care le vom trăi împreună și ni le vom aminti amândoi. Dar tare mi-aș dori să le îngrădim pe toate.
Am citit totuși că memoria conștientă de lungă durată începe să se dezvolte între 14 și 18 luni, Luc fiind chiar în mijloc. Să am oare noroc să țină minte chiar de acum, din Japonia? Își va aminti el ceva de aici? De străzile cochete și curate, de oamenii cu nasul mic, de luminile spectaculoase și mașinile hibride la tot pasul? De plimbările noastre de mânuță? Habar nu am. Pot doar să sper…
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
8 răspunsuri
Este minunat ca il plimbi pe cel mic. Fetita mea a implinit 4 luni cand eram in Japonia unde am stat aproape o luna. De cand avea 3 luni am calatorit intensiv prin toata lumea si am locuit si o perioada in UE. Copilul meu are 3 ani acum si sunt super incantata de cum este. Este independenta, are o inteligenta emotionala dezvoltata armonios, iubeste cartile, este foarte prietenoasa si se descurca sa socializeze cu copii in orice limba si e foarte intelegatoare . Mi s-a spus de multe ori ca nu intelege nimic din toate calatoriile. Cu toate acestea, este dezvoltata cu mult peste copii de varsta ei. Daca memoria de lunga durata se dezvolta intre 14 luni, oare de ce ne mai chinuim sa il invatam pe copil si nu il tinem in casa inchis pe acest principiu? De ce il mai sarbatorim ca oricum nu isi aminteste… de ce il mai invatam ceva? Fiecare zi din momentul in care s-a format in burtica conteaza, un copil armonios se dezvolta investind in el. Calatorind, il expui la diversi stimuli, mirosuri, locuri diferite, limbi diferite, totul e nou iar el absoarbe tot ca un burete.
Ce tare!! Bravo voua. Cam asa intentionam si noi. Multumim mult de sfaturi 😀
Eu am nāscut la 36 de Ani… Am tot amânat cā nu prea intelegeam de ce lumea e innebunita dupa copii (da sunt si oameni de āstia). Abia dupa ce am nāscut mi-am dat seama ca nu este nimic mai egoist pe lumea asta decat sa faci copii. Iubirea neconditionata si sentimentele trāite, mai ales in primii ani (ca ce va veni nu stiu) este acea iubire pe care cred, noi toti o cautam mereu. Poate si pt ca subconstient ne e dor de tot ce am trāit sau puteam trāi când am fost copii.
P. S.: Eu mā bucur ca nu-si va aminti durerea ce a simtit-o si singe cand ii ies dintisorii😊, ca sa nur uitam de partea plina a paharului.
Distractie faina!
Daa, chiar m-am gandit si eu la durerea de dintisori (si la alti copii care au o copilarie mai grea), asa ca, pe de-o parte,ai dreptate, e bine sa mai uite. Multumim mult! 🙂
Alexandra, stai sa-ti zic ce-am mai aflat si eu acum 2 ani si ce stiu de cand sunt mama de 2 copii: 1. optimismul e de doua feluri: innascut si invatat asa ca daca nu te nasti optimist, nu-i bai, poti invata sa te raportezi in mod pozitiv la diverse dileme sa le spunem cum ai tu acum (o spun psihologii de la Univ. Transilvania) si 2. Luc al tau inca nu vb la nivelul ala in care sa-ti spuna stii mami, dar ….bla-bla si sa inceapa sa-si aduca aminte niste lucruri de zici, mama ce memorie de elefant are puiul asta mic, asa ca mai ai putina rabdare sa vezi cate-si va aminti Luc si, intre timp, exerseaza faza cu optimismul 🙂 ha-ha, merge, merge, chiar poti invata sa fii optimist 🙂
Draga mea, cred ca sunt bipolara. Uneori sunt cel mai optimist om de pe planeta, alteori ma dezumflu ca balonul din sapun. Uff, o sa incerc sa fiu mai echilibrata, dar mereu ma poticnesc…imbratisari
Minunat scris! Stii ce cred eu? Ca nu isi va aminti asa cum ne amintim noi, deruland in mintea si in sufletul nostru imagini, emotii si trairi din perioada asta, dar isi va ‘aminti’ la nivel mult mai profund, pentru ca perioada asta, modul in care cladim relatia, cum raspundem cand intind manutele, cum ii lasam sa se cuibareasca la piept si in brate, toate lucrurile astea raman acolo, in ei 🙂
Cât m-aş bucura să fie aşa cum zici…