Gelozie sau despre ziua când a vrut la tatăl lui

Am ieşit ieri pe afară şi ne-am plimbat pe străzi. L-a luat Andrei de mână, iar apoi m-am aplecat şi eu.

-Iubirea mea, îmi dai şi mie mânuța?

-Niu.

-Cum, mami? Că nu am auzit bine.

-Niu.

-Nu îmi dai?

-Niu.

-Nu îl mai întreba, că nu vrea, îmi spune Andrei mijind a victorie, cu ochii lucind ca girofarul.

Era pentru prima dată când voia doar la el şi soțul meu jubila de fericire. Dar era pentru prima oară când nu a mai vrut la mine. Iar eu, eu nu am mai simțit o asemenea împunsătură în furca pieptului demult. M-a durut şi îmi venea tare greu a crede.

Eu am fost o fire geloasă în adolescență, recunosc cu ruşine. Deşi Andrei nu mi-a dat niciodată motiv de îngrijorare, uneori mintea mea îmi juca feste şi vedea balauri unde nu erau. Numai soțul meu ştie cât a compătimit şi cât a trebuit să îmi suporte ieşirile. Mama, care era unul dintre confidenții mei de atunci, îmi spunea adesea că “dacă nu m-ar fi iubit atât de tare, ar fi plecat demult”. Sigur, cu timpul m-am maturizat şi sentimentele de gelozie s-au diminuat în intensitate şi ritmicitate. Au ajuns poate atât de rare, că Andrei încearcă şi acum, dinadins, să mă atâțe.

-Iubita, am avut la serviciu o petrecere şi am dansat cu o japoneză frumoasă. Nu te superi, nu?

-Nu, deloc, mă bucur că te-ai distrat.

-Dar m-a luat de gât. Te superi? continuă cu sprânceana ridicată.

-Şi ai lăsat-o? zic puțin confuză.

-Da, păi cum să o refuz? zice râzând, înghiontindu-mă. Ca apoi să mărturisească singur că nu a avut loc nicio petrecere.

-Doar voiam să te fac puțin geloasă. Am reuşit?

Reuşea, normal, dar puțin. Ei, şi ieri am simțit un alt soi de gelozie. Diferit de cel pe care îl simțeam sau îl mai simt din pricina soțului meu, dar cât se poate de asemănător. O gelozie care nu poate avea răspuns. Dacă la Andrei îmi descărcam emoțiile şi îmi trecea, aici nu am pe cine să mă supăr. O gelozie pe care trebuie să o accept şi să o înghit cu un pahar de maturitate.

Dar vă spun, am avut un sentiment ce cântărea cât un tractor, aşezat chiar pe inima mea. A strivit-o până la lacrimi. Dar, paradoxal, atât de fericire, cât şi de tristețe. Ba chiar, dacă stau bine să mă gândesc, aş spune că am avut parte de o gelozie înțeleaptă. M-am bucurat conştient pentru soțul meu, pentru că merita din plin ca relația lui cu fiul său să se ridice pe altă treaptă. Doar el ştie câtă răbdare a avut şi câtă gelozie şi-a ascuns când Luc se liniştea doar la mine în brațe, nu şi la el. E normal. Dar m-am întristat, inconştient, pentru mine.

Ieri a fost pentru prima oară când copilul meu m-a lăsat cu mâna întinsă. Când l-a preferat pe Andrei în detrimentul meu. Când am rămas în urma lor şi i-am privit cu jind, aşa cum o făceam când eram mică, la câte o prăjitură din vitrina unei cofetării. Ştiam că va veni acest moment, dar nu mă gândeam că atât de repede…

PS: la final, a vrut doar la mine şi l-am cărat cu toată durerea de mâini, dar cu cea mai mare fericire, până în casă.

Poza: arhivă personală, de când avea Luc vreo opt luni și era pufos, pufos.

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

2 răspunsuri

  1. Stai sa vezi după ce va descoperi butoanele… 🙂 E valabil si la mine, desigur ha-ha. Al meu vrea la taica-sau cand aude de „canioane” (a se citi camioane).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.