Am fost Bau-Bau fără să vreau

0 Comentarii
Am fost Bau-Bau fără să vreau

Cu turban în cap, cu mască medicală la gură și nas și cu o voce răgușită de la durerea de gât, mi-am speriat copilul la 5 dimineața rău. Rău. Deși pare o scenă dintr-un film prost de comedie, e o scenă din realitatea mea din Voineasa.  
 
Am zăcut la pat zilele astea din cauza gripei, ca niciodată. M-a prins la București înainte cu câteva ore de decolare spre Japonia și, fiindcă m-am gândit numai la copil să nu îl îmbolnăvesc, nu am mai mers cu Andrei, care a trebuit totuși să plece (cu greu!) pentru serviciu. Oricum, nu eram în stare să stau în picioare, nu puteam vorbi de durere, nu puteam mânca de greață și mai aveam puțin și leșinam. Dacă nu ajungeau prinții mei în timp util să ne ia pe mine și pe Luc la Voineasa, chemam salvarea.
 
Am fost tare necăjiți de un asemenea ghinion, pierzând bani, amintiri, timp cu noi, și abia acum mi-am mai revenit atât din durere de trup, cât și de suflet. Dar dacă ar fi să îl cred pe Andrei, am avut noroc că nu m-a prins pe avion. Putea fi mai rău.  
 
Și aseară, după aproape o săptămână, după ce mi-am adormit copilul, mi-am spălat și eu părul, că ajunsese la o asemenea calitate de ziceai că fusese mâncat de o bovină. Nu m-am mai uscat cu föhnul ca să nu îl trezesc, așa că mi-am legat o eșarfă în vârful capului într-atât de “frumos” încât să nu ud perna, dar să îmi las părul liber.
 
Numai că, împreună cu masca și cu o voce de bărbat (familiarizat totuşi pe timpul zilei!), m-am transformat fără să vreau în Bau-Bau. Pe la 5 dimineaţa, când voia să sugă, Luc a deschis ochii și m-a văzut. Atât i-a trebuit. A început brusc să plângă și frică, vă spun, avea în pupile. A început să meargă de-a bușilea până în capătul celălalt al camerei, lipindu-se de ușă, să se ascundă de mine. Degeaba mi-am dat eu turbanul și masca jos, degeaba încercam să îi vorbesc, să îl calmez, copilul era terifiat și nu mă lăsa să îl ating. Pe cuvânt, aveam lacrimile în gât și îmi venea să mă iau de păr și mă arunc frumușel pe geam. Cum de nu m-am gândit că pot să îl sperii? Ce a fost în capul meu?
 
Noroc că vecina de la parter, mama, a auzit plânsul copilului și a urcat la noi. L-a liniștit de cum l-a luat în brațe, rămânând totuși cu un suspin duios și mici tresăriri regulate, de parcă sufletul îi era pe arcuri. Eu mă uitam la ei și plângeam de ciudă. De ciudă că nu pot să îl strâng în mine, că nu pot eu să îl liniștesc și că, deși mă laud că nu îmbrățișez cultura Bau-Baului (zilele trecute scriam doar!), am reușit performanța să fiu eu unul…
 
Învățătură de minte să îmi fie. Și poate aveți grijă și voi, să nu faceți la fel…
 
În sfârșit. Abia după vreo 15 de minute s-a calmat cu totul și m-a recunoscut. A venit timid la mine, m-a cuprins cu mânuțele de gât tare, tare, ca un pui de koala, și și-a pus capul pe umărul meu. Pesemne, îi fusese dor de mine. Iar eu abia atunci m-am întregit, atunci mi-am recăpătat inima și mi-am dat seama că și mie îmi fusese înzecit.

Sursa foto: Annie Spratt, Unsplash

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply