Ştiţi că ne-am luat o căsuţă la marginea Bucureştiului în Noiembrie anul trecut, nimic spectaculos şi grandios, dar suficient de încăpătoare încât să am şi eu o curte, cu iarbă, în care să îmi vină inspiraţia să scriu şi să aibă şi Luc, copilul meu de trei ani jumătate, camera lui. Să facem tranziţia spre a dormi singur. Începusem astfel să citim la el în pat, să adoarmă acolo, dar peste noapte încă se trezea şi venea la noi în dormitor. Cu mami dolm, spunea.
La final de februarie am rămas însărcinată şi m-am panicat cumplit: aoleu, cum dormim? În martie a venit pandemia şi, după cercetări, am hotărât să îl învăţăm pe Luc să doarmă neapărat singur înainte de a veni frăţiorul. Pentru că după, ar fi fost prea greu. După, s-ar fi simţit înlăturat, dat la o parte, mai ales într-un context în care universul i se va schimba. Pentru că eu aveam şi încă am de gând să dorm şi cu frăţiorul, la cât de uşor e când alăptezi. Te întorci, dai sân, adormi la loc. Ba chiar, la Luc, ţin mintea că adormeam înainte să termine el de mâncat. Nu mai stai să cobori, să te duci să îl iei din pătuţ, să îi pui iar şi abia apoi te întoci în pat. Admir mamele care reuşesc, eu – nu. Lipsa somnului pentru mine e îngrozitoare. Şi trebuie să facem cum ne este nouă mai bine şi mai uşor.
Dar planul a fost dat peste cap. Fiindcă pandemia s-a extins mai mult decât am preconizat, fiindcă am vrut să am mai multă grijă de mine şi de puiul de va veni, am hotărât să ne retragem la Voineasa, în apartamentul nostru închiriat, de 2 camere, chiar deasupra părinţilor mei. Oricât de mult aş ţine la ei, e bine să avem spaţiul nostru. Înainte să îl închiriem şi mergeam la ei în vizită, eram eu, Luc, Andrei, părinţii mei şi fratele meu în cele două camere. Şi nu mă deranja lipsa spaţiului neapărat, ci gălăgia, agitaţia din jur (gândiţi-vă că mai veneau şi vecinii), Luc neputând să se odihnească.
V-am povestit toate acestea ca să înţelegeţi că pot să cântăresc, onest, cele două situaţii.
Aşa că din mai stăm în apartamentul nostru cu două camere, la Voineasa. Din mai, am înţeles că nu contează de ai casă sau garsonieră, tot în acelaşi pat dormi. Şi la Bucureşti, unde avem mai mult loc, şi la Voineasa, unde nu, dormim împreună. Copilul nostru e fericit unde suntem noi fericiţi. Ne iubim în apartament cum ne iubim şi la casă. Ne alergăm în sufrageria de la Voineasa, cum ne alergăm în livingul de la Bucureşti. Ne jucăm fotbal în faţa blocului cum ne jucăm baschet în curte. Sincer, vă spun.
Şi pentru că vom mai sta pe aici când va veni frăţiorul, mai mult decât sigur vom dormi, cel puţin la început, toţi patru în acelaşi pat. Mai mult decât sigur frăţiorul de va veni va dormi la perete, apoi eu, apoi Luc, apoi soţul. Şoc şi groază, nu? Nu, deloc. Ne vom încălzi sufletele cu respiraţie fiecăruia, ne vom acoperi cu îmbrăţişări, ne vom încolăci picioarele sub plapuma rece. Şi de nu se va putea, fiecare va dormi cu câte unul. Vom avea timp şi de camera lor separată de la Bucureşti. Dar până atunci, cred că fiecare trebuie să facă aşa cum îi e lui bine. Noi vom face doar cum ne va fi nouă bine. Cât timp ne va fi bine. Pentru că, din perspectiva mea, fericirea dintr-o familie încape şi într-un singur pat.
PS: o să vă mai scriu din noiembrie încolo să vedem dacă am dreptate sau nu.
POZA: patul din Tokyo de la geam, în care am dormit o perioadă, anul trecut, noi trei
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
