Familia, scut împotriva lumii

Zilele trecute am visat titlul de mai sus. “Familia, scut împotriva lumii”. Ce o fi vrând să îmi șoptească acest creier al meu? M-am întrebat de câteva ori și nu i-am mai dat apă la moară. Apoi aseară, când ne-am văzut împreună pe covor, claie peste grămadă, unul mai mic decât altul, dar toți cu inimile pline, mi-am răspuns singură.

Familia mea este pieptul la care mă cuibăresc ca puiul ieșit din găoace și mă simt protejată de orice vânt de răutăți, incertitudini sau angoase.

Familia mea este cozonacul ăla bun făcut de viață, scos din cuptorul cu lut, cu rânduri de lacrimi, zâmbete, nevoi şi dorințe. Iar timpul e andreaua cu care îl verific cât e bun.

Familia mea e pelerina de ploaie când cuvintele şi faptele celor din jur vor să mă ude până la oase, să îmi inunde simțămintele şi glasul.

Familia mea e floarea din mijlocul deşertului, pe care o îngrijesc cu sfințenie, pentru că, dacă piere, la fel am să sfârșesc şi eu.

Familia mea e soba încinsă la care vin să mă lepăd de frig, de îngheț şi pe care îmi pun sufletul la uscat.

Familia mea e altarul la care şi pentru care mă rog veşnic, deşi poate sunt certată cu divinitatea.

Familia este cea mai scumpă bijuterie pe care o poate purta inima mea.

Familia mea e pretutindeni şi nicăieri. La Voineasa, la București,  în Tokyo. E acolo unde trupul îmi cântă de fericire când suntem împreună, dar suspină de dor când nu.

Familia mea e viața de ieri, bucuria de azi şi îmbrățișarea de mâine.

Familia e forța mea de a exista, puterea cu care pot răpune balauri, dinozauri sau cu care pot cuceri Muntele Fuji.

Familia mea sunt ei şi îi iubesc cu toate celulele văzute şi nevăzute. Sunt scut împotriva lumii.

Poza: arhivă personală.

Cu prietenie,

Alexandra