Eram la cumnații noştri în vizită când ne-am întâlnit cu doi amici comuni, părinți de Aida, de nouă luni. Tatăl fetiței s-a apropiat de Luc şi a vrut să îl complimenteze, să îi spună că e frumos, dar soția sa l-a întrerupt.
-Stai, vezi, poate Alexandra cu Andrei nu îi spun lui Luc că e frumos sau deştept.
-Poftim? am întrebat uimită.
-Da, am întâlnit părinți care nu îşi complimentează copilul. Ne-au atras atenția să nu o facem nici noi şi de atunci suntem precauți. Întrebăm înainte. Noi ne alintăm fetița, că nu ne putem abține.
-Şi bine faceți, am zis.
Știu, știu, sunt o grămadă de studii, de experți în puericultură sau psihologi (puteți citi şi aici) care ne arată că dacă îți complimentezi copilul excesiv îl poți dezechilibra emoțional. Fie prin aruncarea unei presiuni prea mari în cârcă, în sensul în care copilul simte că trebuie să exceleze tot timpul, să fie cel mai cel oricând pentru a se ridica la nivelul aşteptărilor părinților, fie ajunge să creadă că i se cuvin toate, fără prea mult efort. De asemenea, se recomandă evitarea complimentării excesive, mai ales în cazul complimentelor legate de aspectul fizic, pentru a nu inocula ideea că forma este mai importantă decât fondul. Când interiorul este mult mai important decât exteriorul.
Perfect de acord. Dar eu cred că nici evitarea sau încetarea exprimării complimentelor nu este o soluție. Acest lucru poate afecta încrederea copilului în forțele proprii, îi poate slăbi stima de sine, îi poate accentua timiditatea. Şi nu am citit şi nici nu trebuie să citesc vreun studiu pe tema asta, fiindcă am simțit-o pe pielea mea. Când eram mică, aveam un afurisit de complex de inferioritate, care mă bloca în oglindă. Multă lume îmi spunea că sunt deşteaptă. Dar frumoasă…mai nimeni.
Primul băiat care a făcut-o a fost chiar Andrei, soțul meu, când eram în clasa a şaptea. Şi nu l-am crezut. Pentru că, vedeți voi, o auzeam atât de rar de la cei din jur, încât dacă avea să se întâmple asta, credeam că e doar de complezență. V-am mai povestit, dar mă văd nevoită să reiterez pentru cei care nu mă cunosc. La 11 ani, am plecat din Voineasa la şcoală, la oraş, în Vâlcea, fără părinți. În grija unei verişoare, studente. Or, vară-mea, oricât de drăguță a fost cu mine, nu se gândea ea că am nevoie de complimente în ceea ce-mi priveşte aspectul fizic. O dată, totuşi, țin minte că s-a uitat la mine şi mi-a spus că am picioare frumoase. Ştiți cât de tare m-am bucurat să primesc acest compliment? Ca niciodată.
Deşi pare superficial, tânjeam să am validarea celor din jur. Eram fata de la țară, cu note bune. Dar mi-ar fi plăcut să fiu fata frumoasă de la țară, cu note bune. Şi poate chiar eram simpatică şi drăguță (mă uit acum pe poze şi aşa îmi par), dar faptul că mai nimeni nu îmi spunea asta, nu mă vedeam aşa. Poate dacă aş fi avut părinții aproape, să mă mai mângâie cu câte un compliment, aş fi avut mai mare încredere în mine. N-aş fi stat mereu cu gândul că sunt prea scundă, că mi se vede nasul rupt (am căzut la 9 luni în el) sau că am dinți prea şui (şi în ei am căzut de i-am retezat). Nu aş fi fost aşa retrasă, nu m-aş mai fi timorat în fața fetelor înalte, m-aş fi iubit şi apreciat mai mult.
Nici cu părinții mei nu o scoteam la capăt. Şiți ce îmi spuneau în rarele dăți când îi întrebam despre frumusețea mea? Îi întrebam eu, nu îmi spuneau ei din senin. “Pentru noi, tu şi fratele tău sunteți cei mai frumoşi. Dar, să ştii, nu există oameni frumoși sau urâți, ci caractere urâte sau frumoase”. Mare dreptate aveau şi au, ştiu asta, dar copil fiind nu mă ajuta răspunsul nicicum. Aşteptam lucruri specifice, să ştiu şi eu pe ce să mă bazez. Aşteptam un “da, mama, nu te ajută înălțimea, dar ai ochi frumoși, zâmbet cald, degete fine”. Orice. Până şi picioarele lăudate de vară-mea mi s-au părut suficiente o perioadă, încât voiam să port numai fuste.
Deşi este un act nătâng, când eşti copil, adolescent, chiar şi adult, tinzi să judeci în funcție de contextul şi societatea în care te afli. Judeci în funcție de cei din jur. E aproape imposibil să nu o faci. Mai ales, că până până urmă, suntem persoane fizice şi aspectul nu este invizibil. Este acolo. E primul pe care îl remarci.
Aşa că, da. Eu o să am grijă să îmi complimentez copilul, mai ales în primii ani de viață. Vreau să aibă o mai mare încredere în el decât am avut eu în mine. Prefer ca Luc să îşi amintească de mine cum îi spuneam că e frumos şi deştept decât să nu. Prefer să îi spun ce simt, să nu-mi înăbușesc afecțiunea, oricum prea mare pentru inima mea îngustă și măruntă, cum o făceau părinții noștri pe vremuri, de ne pupau doar în somn. Evident, o să încerc să țin cont şi de ce ne avertizează psihologii. Însă, dacă aş sta la o cafea cu ei să le povestesc că atât excesul, cât şi insuficiența sunt dăunătoare, cred că îmi vor da dreptate. Calea de mijloc este răspunsul, dragi prieteni, cum ne-a învățat de mii de ani Aristotel.
PS: la sfârşitul clasei a opta, stima mea de sine a urcat enorm. Mă cuplasem cu un băiat cu patru ani mai mare decât mine, viitor student, viitor soț şi viitor tată de Luc, după care multe fete suspinau 🙂
Poza: Răzvan Vasile
Cu prietenie,
Alexandra
2 răspunsuri
Si eu am patit-o, Alexandra si la fel era: cea mai buna dintre fete in clasele 5-8 si totusi nu-mi zicea nimeni ca sunt si frumoasa pentru ca eram mica si slaba. Cand am descoperit blogul tau, am vazut poza aia cu puloverul cu alb si negru si am zis: wow, ce femeie frumoasa, eu asa te vad si acum 🙂
Mulțumesc, Florentina, wow, nu am știu!