Te adulam azi, în mașină, ca pe o sculptură de-ale lui Michelangelo sau ca pe un tablou de-ale lui Dali. Mă uitam la tine cum dormi dumnezeiește. Nu știu de ce, dar când pacea te cuprinde pe tine, pe mine mă poartă în liniștire și mai mult. Simt un gol de plin, paradoxal. Buzele mi se schimonoseau într-o sclipire de zâmbet și puneam capul pe scaunul tău, să îți simt fruntea și să mă asigur că ești acolo. Să mă asigur că exiști. Că nu m-am trezit din vreo reverie și că, pur și simplu, ești al meu. Al nostru. Că ai venit să ne arăți ce formă extraordinară poate lua o iubire. Să ne arăți cum dragostea are ochi blânzi, trup de păpădie și inimă de cer. Inimă cât un cer.
Dar, apoi, m-a lovit, ca un bumerang, faptul că lumea îmi tot spune că ești al ei, cel puțin, și al tău, cel mult. Că noi suntem doar intermediarii tăi pentru viață. Că aș putea să te rănesc în viitor prin posesia-mi excesivă. Așa să fie? Nu am dreptul să spun că ești al meu? Că ești țesutul, carnea, inima și seva conștiinței mele? Nu am dreptul să mă bucur că ești cea mai mare realizare a mea?
Oh, sigur lumea iar îmi va reproșa că îți pun ție, pe umeri, greutatea împlinirilor mele. Că te fac responsabil de fericirea mea. Dar să știi că nu vreau să fac asta. Nu vreau să crezi că nu eram în stare să fac nimic înainte de a fi mamă. Mama ta. Desigur că aveam o viață şi înainte. Și, la modul cel mai onest, fericită. Aveam un job tare fain şi mai greu de găsit în presa românească, aveam un iubit îndrăgostit de munte şi care mă târa – la modul drăguț – în natură, cu care am şi plecat în lume trei luni şi cu care aveam de gând să mai colind. Aveam prieteni cu care mă distram nebuneşte, aveam timp să citesc, să merg la sală şi bibliotecă, să învăț, să ajut, să cresc profesional şi personal.
Vezi? Făceam destule înainte. Acum, însă, mă dedic ție cât pot de mult. Mai scriu, da, dar timpul meu este al tău. Odată cu tine, am reuşit să fac ceva ce nu mai făcusem vreodată. Am reuşit să depăşesc toate împlinirile mele de atunci şi să simt că nimic nu o va mai egala pe aceasta de acum. Te-am adus pe tine în lume să ne cunoaștem. Acum, fericirea de o înțelesesem altădată are o formă mult, dar mult mai intensă pentru mine. Vrei să îmi pară rău de asta? Că acum sunt mai fericită decât înainte? Crezi că nu am știut să mă bucur de viață până acum?
Nu știu. Chiar nu știu ce să îți spun. Dar mie nu îmi pare rău deloc. Și, cu lacrimi de curg până pe genunchi, vreau să știi că și când voi avea 80 de ani te voi privi ca acum. Ca pe copilul meu cu ochi blânzi și inimă de cer. Fiindcă da, ești al nostru. Ești al meu și nimeni va putea schimba asta vreodată.
Poza: pexels.com
Cu drag,
Mama
0
0
0
0
2 răspunsuri
Am avut impresia că citesc o poezie și nu un articol 🙂 Foarte sensibil!
Mulțumesc tare 🙂