Ep.1. Cum am dus un gândac la un interviu

Recunosc că, oricât mi-ar plăcea mie să stau acasă cu Luc, câteodată îmi lipseşte jobul de jurnalist. Îmi lipseşte să fiu pe teren, serioasă, îmbrăcată tot timpul office şi cu reportofonul după mine ca zgarda după Azorel. Şi din cauza asta, ajung să mă prăbuşesc într-o melancolie superficială, cu mii de gânduri legate de priorităţi şi piramide de importanţă, din care ies doar când îmi dau seama că lumea nu fuge nicăieri. Eu mai am timp să mă întorc, dar timpul cu Luc nu. Şi mă mai însufleţesc când îmi aduc aminte de diverse episoade amuzante, petrecute la începuturi, când eram stângace, când aveam emoţii cât Rusia şi când, vezi-doamne, eram un jurnalist de business, de limbă engleză în Capitală (aşa mă lăuda mama!), dar locuiam încă la cămin.

Şi ca prim episod, o să vă povestesc – exact ca în titlu – cum am dus un gândac la un interviu.

Cine a stat la cămin, ştie că gândacii mişună peste tot. Am dat cu toate soluţiile posibile, am pus mii de acatiste, am făcut farmece, i-am omorât pe rând cu papucul, cu cartea sau chiar cu mâna, doar-doar i-oi extermina. Da, de unde! Când era căldură, nu aveai ce să le faci. Ba chiar, în câteva nopţi, am avut impresia ca mi se urcă pe picioare. Ma trezeam panicată, nu vedeam nimic şi adormeam la loc. Ce puteam să fac? Nu aveam bani de chirie şi asta e realitatea României din unele cămine, în care, vă spun cu mâna pe inimă, mi-a plăcut mult să stau. Dacă nu erau gândacii, ar fost chiar perfect. Oricum, când se lăsa frigul, se îmbunătăţea situaţia și nu ii mai vedeam cu lunile.

Ei, şi în primul an de master, m-am angajat la o revistă serioasă, de business, unde trebuia să fiu tot timpul diplomată, la cămaşă, fiindcă interlocutorii erau manageri, şefi, ambasadori, investitori, cu toţii la costum. Deși puțin mai dificil la cămin, am reuşit eu să fiu decentă cu înfăţişarea, să înlocuiesc încălţămintea sport cu tocurile şi să mă prezint aşa de încrezătoare în faţa oamenilor de business de parcă locuiam la vilă în Dorobanţi. Dar nu m-am gândit niciodată că prietenii mei, gândacii, aveau să îmi joace feste.

Lucram la un articol legat de investiţiile străine în România şi urma să am un interviu cu directorul unei firme al cărei sediu era în afara Bucureştiului. Astfel, compania respectivă, de drăguţă ce a fost, a trimis un şofer să mă ia de acasă. Evident, nu i-am dat chiar adresa căminului, ci un reper din împrejurimi. Toate bune şi frumoase, merg eu moţ la ei. Mă întâlnesc cu domnul director, un tip foarte înalt şi atât de solid, încât dacă mi-ar fi dat un bobârnac, m-aş fi dus pe spate, cu picioarele în sus. Facem schimb de cărţi de vizită, îi prezint tema interviului şi ne aşezăm unul în faţa celuilalt: el la birou, eu pe un fotoliu. Şi, în timp ce îmi povestea despre evoluţia companiei, se ridică brusc, ca ars, de pe scaun şi începe să ţipe speriat:

-Aoleu, un gândac! Un gândac, chiar la mine pe birou!

Eu, încă nedumerită de cum un om aşa ca el se poate speria, ridic privirea şi îmi pică la loc cu tot cu maxilar. Îmi recunosc prietenul din cămin. Nu aveam cum să nu, era inconfundabil. Unde o fi fost băgat? În cizmă, în geantă, în haine? Habar nu aveam. Cert era că era al meu şi sângele începuse să îmi galopeze de şoc. Şi în timp ce domnul director îşi făcea probleme că se face de rușine în faţa mea, în timp ce dădea vina pe afurisita de aerisire, că sigur pe acolo a venit, pe mine mă luase răul. Dar mă rodea şi dorința de a-l liniști. De a-i spune că e un amărât de gândac, adus din cămin, și că pot să i-l omor pe loc, cu plăcere (nu omor nicio altă insectă, niciodată, în schimb!). Dar m-am abținut de teama de a nu mă face pe mine se râs. Mai mult, de a nu face revista de râs.

-Alexandra, îți cer mii de scuze, mi-a spus. Hai să mergem în alt birou. O să chem un coleg să scape de el. Şi apoi pe cei de la deratizare. Nu e posibil aşa ceva.

Puteam să îl opresc? M-am supus, m-am ridicat și am mers, rugându-mă să nu mai iasă vreunul.  Următorul an m-am mutat în chirie.

 

Sursa fotoOlu Eletu, Unsplash

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
Tweet 0
Pin Share0

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *