Aproape două zile am fost fără curent electric din cauza nămeţilor, ceea ce a însemnat lipsa telefonului, lipsa semnalului, lipsa laptopului, iar căldură am avut doar cu ţârâita, fiindcă centrala a mers prin sifonare, la noi la etaj. Ai mei, care stau la parter, nu au avut deloc. În schimb, am avut timp să ne bucurăm de iarnă. Să stam o grămadă afară, să respirăm pe nas şi gură un aer pe care doar zăpada dintre brazi îl are, să ne dăm cu sania, să facem oameni de zăpadă, îngeraşi, să ne dăm pe fund la vale şi să gustăm din ţurţuri. Am avut timp să ne bucurăm de o Voineasă minunat de albă, ca în copilăria mea. Dar ceea ce mi s-a părut tare, tare fain e că am avut timp de ceva fantastic. Timp de gândire.
De obicei, când Luc adoarme de prânz, fie scriu, fie citesc, fie navighez pe Internet, fie mă uit la vreun film, toate de pe telefon (că nu prea mă pot mişca de lângă el), fie dorm şi eu. Acum, neavând baterie la telefon, neavând somn de la culcatul mai devreme noaptea (te adoarme lumina de la lumânare mai ceva decât un somnifer), nu am avut ce face decât să stau cu ochii pe pereţi şi să îmi pun ordine în gânduri, în idei, planuri şi vise. Şi vă spun că mi-a făcut tare, tare bine. Am avut timp să mă întreb ce mai fac, cum îmi mai merge şi ce mi-aş mai dori eu de la Univers. Am avut un dialog cu mine sincer şi mare mi-a fost mirarea când mi-am dat seama că nu mai ştiam când l-am avut ultimul. Am găsit răspunsuri şi mi-am lămurit nişte incertitudini în timp ce îmi priveam puiul de om din braţele mele. Vă recomand astfel de momente.
Singurul dezavantaj a fost că Andrei, soţul meu, a trebuit să plece la Bucureşti, fiindcă nu avea cum să mai lucreze de aici. Şi faptul că nu puteam comunica imadiat, aşa cum suntem obişnuiţi, m-a agitat puţin. Noroc cu vecina mea, care avea baterie la telefon şi mi l-a împrumutat să îl sun azi, că, se pare, dintr-un anumit colţ al blocului, prindeai o liniuţă semnal. Aşa am aflat că e bine şi că, în loc de trei ore jumătate, a făcut vreo şapte. Mâine se întoarce.
Vă las mai jos câteva poze de ieri, înainte să plece tati la Bucureşti.

Pe curând. Dacă nu mai scriu nimic, înseamnă ca iar a picat cutentul.
Cu prietenie,
Alexandra