DORINȚĂ DE CRĂCIUN: Nu vreau să mai uit să râd cu copilul meu. Mulțumesc

La nouă luni fără o zi, am fost amândoi cu Luc la pediatru, fiindcă am crezut că are autism (nu, nu are, sunt eu nebună!). Și asta din cauza unui articol de pe internet, în care am citit simptomele condiției. Creierul meu o luase total razna și asocia orice cuvânt și simptom cu un posibil comportament similar al copilului, în special învârtitul mânuțelor (care s-a dovedit a fi de fapt entuziasm!) și datul cu capul de pereți (dragul de el voia să pupe niște stickere-animăluțe!).  

Am fost atât de panicată încât vreo trei zile l-am testat încontinuu pe săracul copil dacă răspunde la nume, dacă se uită în ochii mei, dacă ne imită și orice gest nou al său mi se părea suspect și anormal. Ce să mai, intrasem într-o spirală de paranoia, cu hohote de plâns, din care puteam ieși doar cu o vizită la un specialist.  Ei, și să vă spun că numai după două minute mi s-a chircit inima de rușine? Da, atât mi-a trebuit să îmi dau seama că eu aveam un soi de autism.

-Vaaai, ce băiețel vesel aveți!, s-a minunat sincer doamna doctor când ne-a deschis ușa. Copilul imită comportamentul părinților, să știți. Râdeți mult cu el, așa-i?  

Ei bine, mda și mnu. Luc era tare vesel, da, cu gura până la perciuni, dar asta pentru că tocmai se hârjonise și se hlizise cu taică-său, Andrei, printre mașini, nu datorită mie. Eu eram încruntată și îngrijorată, cu gândul departe, la scenarii idioate. Și mi-am dat seama că așa sunt de multe ori, nu doar atunci când (să presupunem) aș fi putut să am motiv. Nu mă înțelegeți greșit, râd cu copilul meu, iar râsul lui este ca o terapie Bowen pentru noi toți, dar parcă…nu suficient.

Deși poate nu arăt, îmi dau seama că, de când am aflat că o să am un copil, sunt mult mai serioasă, mult mai îngândurată și îmi cântăresc deciziile de zșpe mii de ori față de perioada în care eram eu, cu mine și fără o imensă responsabilitate în brațe. De cum mă dau jos de pe saltea (dormim pe saltea!), mii de gânduri pe minut mi se aprind ca artificiile. Chiar și în momentele drăgăstoase de soț-soție, eu mă gândesc ce să îi mai dau copilului să mănânce, cum să îl mai distrez, cum să îl fac să înțeleagă că bocancul cu găinaț nu e bun de mestecat. Mai apuc să mă mai gândesc și la mine, la viețile socială și profesională ușor non-existente și mă afund într-un slin de negură.  

Nu de puține ori ochii îmi sunt la Andrei sau pe copil, dar mintea colindă punctele cardinale. Și îmi e greu să o opresc. Mă trezesc când mă strigă Andrei că Luc îmi zâmbește și eu nu îi răspund. S-a întâmplat de mai multe ori, nu o dată. Și uite așa trece timpul și uit să râd mai mult decât aș putea cu copilul meu. Uit să îi zâmbesc mai mult decat aș putea. Și mă mai trezesc când mă văd în vreun geam încruntată, cu ditai șanțul de rid între sprâncene pe care nu aș vrea sa i-l pasez și lui Luc. As vrea sa fie rânjit, nu încruntat.

Pe cuvânt, toate de mai sus mi-au trecut fulminant prin vârful capului în timp ce i-am zis pediatrului cu jumătate de gură “bună ziua, da…râdem!” Deci, v-am spus, mă pricep de minune la procesat gânduri. Însă…aș vrea să încetez. Aș vrea să îmi golesc mintea și să o depresurizez. Să fiu puțin mai ne-stresată, mai blândă cu mine și să îmi îngădui să greșesc. Pentru că tensiunea și constanta îngrijorare ce îmi pâlpâie la tâmple ca un bec pe ducă apar, în special, din cauza fricii de imperfecțiune. De rateu ca părinte. Fiindcă mie mi-ar plăcea să fiu mama perfectă, cu copilul perfect. Or, știu că nu se poate. Și cu cât accept faptul că Luc va fi fără meteahnă numai și numai pentru mine, cu atât îmi va fi mai ușor să accept critici, să îmi descrețesc fruntea și să scap odată de desagii de pe omoplați. Îmi va fi mai ușor să trăiesc în realitate, nu în gânduri și să mă bucur mult mai mult de noi.

În sfârșit…de atunci sunt într-o continuă acceptare. Încă îmi mai pleacă mintea cu sorcova, încă mai vorbește Andrei cu mine și nu îl aud, dar revin la normalitate mai rapid. Mă joc cu Luc mai mult, mă scălâmbăi mai des la el de se prăpădește de râs și îmi înveselesc și eu zilele mai tare. Sunt mai prezentă, pe scurt. Și forma asta de autism sau absentism în imaginar încet-încet mă părăsește. Nu știu dacă alte mame sunt ca mine. Poate sunt mult mai relaxate, poate la al doilea copil voi fi și eu. Dar știu că nu vreau să mă mai afund în visare și să mai uit să râd cu copilul meu. Și o să îmi citesc articolul ăsta în fiecare zi, să îi mai adaug un punct, o virgulă, o literă, până reușesc să îl învăț pe de rost. Să nu mai uit.

 

Mulțumiri fotografului: Ana Maria Oancea

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

6 răspunsuri

  1. Mai relaxata o sa devii cu cresterea lui, e ceea ce iti pot spune acum la aproape 3 ani de ‘bebelonia’ sa zic asa 🙂 Nu iti va sta inima in loc la orice cazatura, nu ii vei msi urmari fiecare inghititura de mancare samd. Odata ce va incepe sa vorbessca deja va fi altceva 🙂

  2. cam greu cu relaxarea asta si sa stii ca suntem multe mame cele cu o cuta intre sprancene si cu mintea in cele patru puncte cardinale. sunt la al doilea si parca sunt si mai plina de griji si ganduri si treburi de facut ca nu mai apuc nici macar sa zambesc in oglinda, ce sa mai si rad. dar mi am facut un obicei ca in fiecare dimineata sa fac o partida de harjoneala si gadilat cu cel mic iar seara cu cel mare sau cu amandoi. e bine ca ai constientizat asta si sigur va fi mai bine 🙂

    1. He,he! Sa stii ca a trecut o luna de atunci si chiar am facut progrese. Rad muuult mai mult :)) O sa imi vina si mie randul cu al doilea. Dar mai incolo. Mult mai incolo 😛

  3. Ma bucur ca sunteti bine si fericiti, vreau doar sa stiti ca diagnosticarea cu TSA nu se face de catre un pediatru, ci în urma unei evaluări complexe cu un test de doagnosticare (ales de specislist), de către un psiholog clinician sau de către in medic psihiatru infantil.

    1. Buna, Alexandra, multumesc din suflet ca ma citesti. Da, sunt convinsa, insa doamna doctor avea o specializare in acest sens si urmareste cativa copii cu autism. Are un baietel pe care l-a diagnosticat la 9 luni, acum are 14 ani si este recuperat 90%. Oricum, daca mai am vreodata suspiciuni de orice fel, prefer sa merg imediat la medic. O zi ZEN!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.