Despărțire blândă sau despre cum voi pleca departe…fără el

LE: Nu mai plec in noiembrie in Nepal, chiar e prea devreme pentru o despartire atat de lunga. Prietenii mei ma iarta :)

De când am născut, nu cred că am stat mai mult de trei ore departe de copilul meu. Nu am avut cum, fiindcă alăptez și biberon nici pomeneală să accepte. “O fi el mic, dar nu e fraier”, mă consolez singură. Dar cum de vreo doi ani plănuim o lungă excursie în Nepal, pentru noiembrie 2018, de care nu vă pot povesti acum, va trebui să mă trag de inimă, să îmi fac curaj și să îl înțarc pană atunci într-o manieră blândă. Va avea un an și zece luni. Ei, și vă mărturisesc că mă gândesc cu groază. Mi se strânge inima cât un păduche când mă gândesc că nu va mai avea plăcerea suptului, care probabil e mult mai mare decât a mea pentru dulciuri (iar dulciurile sunt viciul meu, să ne înțelegem!). Mai nou, ori de câte ori vrea lăptic, dă nerăbdător din brațe ca un struț vioi, ce parcă se încăpățânează să zboare și îi sclipesc ochii precum motanului din celebrele desene animate Tom&Jerry. Asta ca asta. Dar când mă gândesc că vom sta despărțiți două-trei săptămâni…mai că îmi vine să mă rup în două și să mă iau la pumni, să mă doară corpul, nu inima. Fiindcă durerile fizice sunt mai suportabile decât cele sufletești. Voi vă dați seama câte zile?

Nu știu exact cum va reacționa el, dar îmi amintesc cum reacționam eu. Părintii mei făceau parte dintr-un ansamblu folcloric și participau la competiții ca pereche. V-am mai spus. Plecau în turnee des și mă lăsau în grija bunicilor. Aveam vreo doi-trei ani pe atunci -frati-meu nu apăruse încă- și, fiindcă se pare că eram domnișoară înțelegătoare, mă păcăleau că se duc la dentist. Când mama, când tata se văitau vezi-doamne de dureri de dinți și-mi spuneau că trebuie să-i scoată. Să fiu cuminte că vin repede. Iar ca să mă îmbuneze și să fie siguri că nu plâng după ei, foloseau cu succes o tehnică dulce: ori de câte ori plecau, îmi dădeau câte un ou Kinder cu surprize, ce mă ținea ocupată o bucată de vreme după plecarea lor. Dar credeți că nu știam? Știam. Nu eram chiar așa de năvleagă. Nu, nu. Asociam oul cu compromisul de a sta la bunici, dar cum eram înnebunită după el, îl acceptam. Cel puțin, pentru o perioadă.

Ei, și deși părinții mei veneau poate a doua sau a treia zi, eu tot copil eram și ajungeam rapid în momentul în care secunda mi se părea o eternitate. Nu știam când vine “mâinele” și nu mai aveam stare și răbdare. Oul îl mâncasem, cu jucăria mă jucasem, iar mamaie și tataie epuizaseră toate activitățile cu care îmi distrăgeau atenția. Și atunci mă apuca dorul de ei. Nu îmi mai intra nimeni în grații și mă transformam dintr-un copil cuminte în unul neastâmpărat. Neastâmpărat și tare trist.Țin minte că stăteam cu orele, ciuci, pe un scaun verde scorojit, cu nasul și mâinile pe geam, printre mușcatele de pe pervaz ale bunicii și mă uitam luuung și lat la poarta de pe uliță. Poate-poate se iveau ai mei. Și dacă cumva se întâmpla să fiu în altă parte și auzeam clinchetul porții, mă activam precum câinele lui Pavlov și mă duceam să mă uit dacă sunt ei sau nu. Nu vă spun cum mi se vărsa sufletul în lacrimi când era vreo vecină sau poștașul. Mi se înnodau sub bărbie ca broboada înflorată a bunicii. Dar dacă erau ei, mi se lumina tot cerul din lăuntru.  

Dar într-o zi, tehnica aceea cu oul Kinder nu a mai mers deloc. Parcă îi văd și acum pe părinții mei cum intră în casa bunicilor, trec prin sală și deschid ușa încăperii în care eram noi. Eram în al zecelea nor de fericire și așteptam să merg acasă. Dar ce credeți că s-a întâmplat? Mi-au adus două ouă Kinder. Două. Ori asta nu putea să însemne decât că trebuia să mai rămân la cei bătrâni. Si, în plus, mult mai mult. Nu mai știu exact cum m-a împăcat biata mamaie, dar știu că am plâns mult după ei atunci și o întrebam întruna printre sughițuri “câți dinți mai au de scos?”.

Sunt convinsă că și lor le era greu când se uitau în urmă și mă vedeau cu nasul pe geam. Sunt convinsă că o parte din suflet le rămânea cu mine. Că nu ai cum să nu. Dar vă asigur că mai greu îmi era mie. Atât de greu, încât se pare că am și fugit de la bunici. Din povești, știu că am apucat să merg doar vreo 400-500 m pe jos, până la Biserica din sat, unde m-a văzut un unchi și i-a anunțat. Cum a auzit, biata mamaie a lăsat toate treburile și s-a pus pe alergat cu broboada sub braț, strigând “Fata mea! Fata mea!” de teamă să nu mă calce vreo mașină sau să pic în râu. Dar m-a prins din urmă și m-a luat înapoi. Săracă femeie, prin ce transpirații o fi trecut! Iar părinții mei jură că nu au stat mai mult de o săptămână adunat. Dar din nou, ce știam eu ce înseamnă “câteva zile?”

În sfârșit, sunt convinsă că lui Luc îi va fi mai ușor. Stă cu părinții mei în fiecare zi, îi cunoaște foarte bine și are mult mai multe activități și jucării de distragere a atenției. Mama e foarte încrezătoare că va fi în regulă și îmi dă curaj. Și totuși, când mă gândesc că sunt două-trei săptămâni, parcă aș vrea să nu fie o despărțire bruscă, ci treptată. Blândă, ca la înțărcare. Probabil mai mult pentru mine, decât pentru el. Așa că, cel mai bine ar fi să plec inițial pentru câteva zile, apoi o săptămână și abia apoi să mă încumet la două-trei. Să văd cum mă descurc. Va trebui să îmi fac un plan foarte bun și să țin cont și de alăptat. Și, în plus, să mă gândesc la ce să îi spun. Adevărul sau “la dentist”?

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

2 răspunsuri

  1. Noi am plecat 3 săptămâni în SUA când avea 6 ani. Când ne-am întors, ne-a spus că a crezut că l-am părăsit, că nu ne va mai vedea niciodată. Și, deși se purta ca un sfânt, de frică să nu-l dea și prietenii noștri afară din casă (doar l-au părăsit părinții, de ce l-ar păstra prietenii lor), când era singur plângea disperat de dorul nostru. Și avea 4 copii cu care se înțelegea perfect în casa prietenilor noștri. Ai luat cea mai bună decizie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.