Iubitule mic,
Nu ştiu dacă mai ții mine, dar săptămâna trecută ai stat cu mamaie şi tati, fiindcă am fost trei zile la Madrid. Şi ce nu ți-am spus e că am crezut că mor. Am crezut că „gata, Alexandro, până aici ți-a fost”, când avionul a căzut câteva secunde bune în gol. Vecina de scaun mai avea puțin şi leşina, bărbatul de la geam îşi pusese mâna la ochi, iar eu am ținut strâns de scaun. Şi deodată aud în urechi „regrete”. Re-gre-te. Ce regrete am? s-a întrebat mintea mea umblătoare.
Apoi, poate doar ca un mecanism de apărare sau resemnare, m-am liniştit. Mi-am dat seama că sunt tare împăcată cu viața mea. Cu ce am acasă. Cu ce avem noi, ca familie. Cum suntem, unde suntem, pe ce drum ne-am aventurat. Singurul regret era că nu voi mai putea fi prezentă şi nu ne voi mai putea spune poveştile mai departe. Poveştile noastre.
Dar iată că a fost doar o sperietură şi azi, la 29 de ani, sunt aici. Cu voi.
Ştii că eu nu îmi doresc să fiu o mamă care se uită pe sine de tot, care se identifică şi trăieşte pentru copil. Care îi pune puiului în spinare responsabilitatea de a o face fericită, împlinită, mândră, de a fi singurul ei motiv pentru a respira. Nu, nu îmi doresc asta. Vreau să fiu capabilă să fac – în direcția opusă – atâția paşi cât să păstrăm legătura asta incomensurabilă, incomprehensibilă, frumoasă şi sănătoasă dintre noi. Să nu o sufoc.
Dar ascultă-mă bine. Ascultă-mă! Azi, chiar azi, când se presupune că este ziua mea specială din calendar, nu îmi doresc decât să fim bine cu toții. Noi, dar mai ales tu. Mai ales tu, copilul meu. Şi nu îmi e ruşine să recunosc asta în fața nimănui. Pe cuvântul meu de mamă. Iar dacă ar fi vreodată cazul, dacă am fi vreodată într-un impas, aş vrea să ştii că ți-aş da ție restul zilelor mele. Ți-aş da tot. Ți-aş da şi plămâni, şi ochi, şi inimă, la propriu, dacă ai avea nevoie, fără să respir. Fără să clipesc.
Fiindcă, dragul meu drag, atât de mult te iubesc.
Poza: arhivă personală de acum 2 ani…
Cu nostalgie,
Alexandra
0
0
0
0
