Nu știu de ce, dar în copilărie am privit întotdeauna orășenii ca pe niște Feți-Frumoși sau Ilene Cosânzene de pe alte tărâmuri, mult mai importanți și mai interesanți decât noi, oamenii de la țară, din Voineasa. Țin minte că vara veneau destul de mulți copii în tabere sau cu bunicii lor în stațiune, la baza de tratament, și, dacă mai erau și din București, eram în stare să fac și mătănii numai să mă bag cu ei în seamă. Să mă bage în seamă, de fapt. Acum îmi vine să râd, dar vă spun sincer că mi se părea o mare reușită (chiar wow!) să am asemenea cunoștințe, deși vedeam cum adesea emanau și se comportau cu un soi de superioritate față noi, să nu spun cu nasul pe sus. Durea în subconştient, dar în realul situaţiei îi luam ca atare și mi se păreau poate îndreptățiți.
Ei, și în clasa a cincea, aveam să devin și eu orașean. Aveam să devin şi eu “importantă”. Am plecat din Voineasa în Râmnicu Vâlcea, în grija unei verișoare, pentru o educație mai bună, mi-au spus părinţii mei. Sigur, orașul vine cu o serie de avantaje și oportunități pe care nu le găsești într-o comună, dar sunt convinsă că poți învăța oriunde și oricând, dacă asta îți e menirea. Dacă ai poftă de carte. Dovada clară sunt eu, care mai învățam din când în când și în toaletă, pe veceu, constrânsă de situații tragic-comice sau din lipsa de spațiu din garsoniera în care stăteam în chirie (am scris aici de acest episod). Şi aveam note foarte bune chiar. În sfârșit, nu este cazul acum să întru în detalii sau polemici legate de educația de la țară versus cea de la oraș, dar cert e că am ales-o timpuriu pe a doua. Așa că, m-am dus în lume, cu un suflu îndoit, dar dornic de a demonstra că nu, nu sunt inferioară. Cu ce am plecat din Voineasa, vedeţi mai jos:
- Naivitate
Era începutul anului şcolar şi mă plimbam cu proaspăta mea colegă de bancă prin oraş, având părul stâns în două codiţe. Pe vremea aia nu ştiam eu ce-i ăla fashion şi eram îmbrăcată ca truli-luli, într-o geacă elegantă cu puf şi nişte pantaloni sport negri, noi, de care eu eram tare mândră. Şi, la un moment dat, am trecut pe lângă nişte băieţi, probabil cu un an-doi mai mari decât noi, ce şuşoteau şi râdeau zgomotos. Unul dintre ei mi-a zâmbit şi mi-a spus că sunt “frumoasă ca un spate”. În naivitatea mea, am luat-o ca pe un compliment. Mamă, nici nu ajunsesem bine la oraş şi deja mă abordau băieţi necunoscuţi? Beculeţul de mândrie ardea foarte tare şi cred că zâmbeam ca un popândău. Îi plăceau codiţele mele de la spate, deci? Ştiam eu că sunt frumoase! Ştiam că am cărarea dreaptă. Şi totuşi, ce compliment era ăla? Nu mai auzisem expresia aceea până atunci. Am întrebat-o acasă pe vară-mea, într-o doară, dacă era de bine, să mă asigur, fără să îi dau detalii. “Pur şi simplu, din curiozitate”, i-am spus. “Păi e un mod elegant de a spune că eşti urât,” mi-a răspuns. Nu vă zic că mi-a picat cerul pe mine şi mă abţineam să nu plâng. Şi pe acolo nici că am mai dat…
- Ruşine
Tot la începutul clasei a cincea, îmi căzuse cu tronc un coleg care stătea în spatele meu, fiindcă era scund ca mine. Mi se părea singurul băiat drăguț din clasă, rotunjor cu ochi de chinez și ori de câte ori schimbam cuvinte simţeam o sfială uşor penibilă. Îmi era ruşine de el. Dacă ar fi aflat vreodată că eu acasă mai merg la strâns de fân, cred că mă duceam într-o peșteră să mă ascund și acolo leșinam. Știam că lui îi plăcea de o altă colegă, dar nu mă deranja. Atâta timp cât îmi mai cerea o temă sau un creion, era suficient să zâmbesc sufletește. Și într-o zi, am sughițat. Nu știu cum m-a auzit, dar mi-a spus ceva neinteligibil.
-Ce ai zis? întreb eu fericită că mi-a vorbit.
-La oraș se spune pardon când sughiți. Ai sughițat și nu ai zis nimic, mi-a tăiat-o scurt.
Atât mi-a trebuit. Mi-a picat nasul pe podea și ochii s-au dus după el. Văleu, ce căldură și rău m-au învăluit. Tocmai în față lui să mă fac de râs? Îmi venea să plâng de ciudă că părintii mei nu mă învățaseră codul bunelor maniere pană la capăt. Dar măcar de atunci, știu să zic pardon…
- Prea multă politeţe
La Voineasa, eram obișnuita să salut toți oamenii, ori de câte ori îi vedeam în ziua respectivă. Duceam gunoiul, treceam pe lângă o bancă plină cu oameni, dădeam “bună ziua”. Mă întorceam de la gunoi, treceam pe lângă aceeași bancă, iarăși “bună ziua”. Mi se părea ciudat să îi ignor când îi vedeam clar în jur. Și culmea, îmi răspundeau. Ei, și am ajuns și la oraș. În clasa a cincea, făceam o jumătate de oră pe jos până la scoală, cu vară-mea de mână, fiindcă nu găsisem o chirie mai aproape. Iar în prima zi, am avut un șoc. De cum am ieșit din bloc, obișnuită fiind, eu am început să salut oamenii pe stradă fericită și așteptam să mi se întoarcă urarea. Dar, în cel mai bun caz, primeam priviri încruntate. Nu îmi mai răspundea nimeni. Vară-mea mă tot strângea de mână să tac, dar mie mi se părea imposibil. Cum să trec pe lângă un om fără să îl salut? Şi mai grav, cum să mă ignore într-atât? Mi se părea tare trist şi neprietenos. Pe cuvânt că mi-a fost greu să mă dezobișnuiesc. Ușor-ușor însă, am învățat să salut cu voce scăzută, cât să mă aud doar eu, ca mai apoi să salut în gând. Şi acum mă mai trezesc că fac asta cu câte un om care mi se pare interesant…
Ce am învăţat
Dacă stau bine să mă gândesc, primele săptămâni au fost dificile şi mă simţeam de multe ori singură. Tranziția de la țară la oraș nu a fost ușoară. Mai ales fără părinți. Mai ales că nu le spuneam ce mă frământă, nici lor, nici verişoarei, nici colegei de bancă. De ruşine? Poate. Dar uşor-uşor m-am obişnuit şi m-am adaptat, maturizându-mă puţin forţat (schimbarea mare a fost la Bucureşti, dar cu altă ocazie!). Însă nu a fost totul în van şi cel mai mare avantaj e că pot învăţa multe din exemplul meu.
În primul rând, acum o să ştiu să fiu, la rându-mi, cât mai mult lângă Luc. O să ştiu să îi spun că e normal să fii naiv şi să îţi doreşti să legi prietenii. E normal să nu le ştii pe toate şi e mult mai bine să fii politicos decât să nu. Şi că fie de la ţară, fie de la oraş, toţi copiii sunt egali. Toţi suntem egali. Şi să mai ştie că dacă se loveşte de oameni care nu îl preţuiesc, nu e un capăt de continent. Se va întâlni mai târziu cu alţii care o vor face. Dar cel mai important lucru de care trebuie să avem grijă, ca părinţi, e să îl facem pe Luc să aibă încredere în noi. Să caute în noi sprijin ori de câte ori simte nevoia şi să nu îi fie teamă sau jenă să se confeseze. Ca nu cumva să adune pe inimă strat cu strat până la măcinare, cum am făcut eu.
Mulţumiri fotografului: Alin Ştefan
0
0
0
0
