-Alo, mama, de Crăciun vin acasă! îmi imaginez că îmi va spune copilul meu peste ani. Parcă mă şi văd țeapănă şi mută de bucurie, cu mâna pe gură, să nu îi urlu în telefon băiatului meu. Să nu mă creadă vreo disperată. „Te aştept, iubire. Vă aştept pe toți”, îi voi spune şi mă voi aşeza blând, pe fotoliu, cu telefonul la inimă, deşi el îl va fi închis demult deja.
…
M-am tot întrebat de ce de Sărbători, brusc, aproape toată lumea, îşi îndreaptă atenția către părinți, familie, rădăcini. De ce în timpul anului vizitele sunt mai rare, telefoanele mai scurte. Fiindcă nu avem cum să ne împărțim? Fiindcă avem viețile noastre, fiindcă suntem prinşi în vâltoarea propriului destin? Fiindcă taman atunci sunt mai multe zile libere? Fiindcă ne e dor de un răsfăț părintesc? Fiindcă vrem să scăpăm de cotidianul din jurul nostru şi să mai inspirăm nişte amintiri din copilărie?
Habar nu am. Poate câte puțin din fiecare, poate câte un pic de ici şi de colo. Cert e că eu, de când mă ştiu, Crăciunul l-am făcut tot timpul acasă. Acasă, în Voineasa mea. Chiar şi când am fost plecați din țară, ne-am asigurat că până pe 24 Decembrie vom pune piciorul pe pământul pe care l-am bătătorit când am fost copii. Şi eu, şi soțul meu.
Pentru mine, mirosul de portocale nu înseamnă Crăciun cum înseamnă pentru mulți. Nu am avut parte de asemenea fructe exotice multă vreme, aşa că nu le pot asocia cu Naşterea Domnului. În schimb, am crescut cu miros de rufe înghețate pe culme, cu cetina de brad în sufragerie, cu sunetul lemnului arzând în sobă, cu cozonaci făcuți în cuptorul de cărămidă în curte, cu piftii, sarmale, caltaboş şi tobe afumate în pod. Am crescut cu familia laolată, în jurul mesei.
Ţin minte cum mama freca maioneza în castron de parcă era pe baterii, iar pe noi ne alinia lângă ea: unul tăia legumele, altul punea carnea la cuptor, altul umplea eclerurile. Iar în data de 24, tata ne aducea un brad mândru, pe care îl împodobeam nu doar cu ornamente, ci şi cu bomboane de pom legate cu aţă albă. Din care, în trei zile, rămâneau doar ambalajele atârnând. Apoi plecam la colindat. Tata – cu corul mare al Voinesei, eu şi frate-meu cu corul mic.
Poate părinţii mei nu au fost perfecţi într-ale parenting-ului. Poate pe mine m-au crescut cu prea multe concepţii tipic româneşti (“aoleu, ce zicea lumea?”), concepţii ce au contribuit cu brio la personalitatea-mi defectuoasă, sperioasă, ruşinoasă (mie îmi e jenă uneori să îmi cer şi banii pe care îi muncesc, ca să vă daţi seama). Dar Crăciunul ştiau să îl facă exact ca în filme. Reuşeau să îl facă tot timpul memorabil. Atât de memorabil, că Ajun de Ajun noi ne întoarcem acasă. Ne întoarcem să le mulţumim, tacit, pentru cele mai frumoase ierni.
Aşa că, tu, tu cel de mă citeşti, aminteşte-ţi de mama ta care te schimba de hainele ude de la atâta bătaie cu zăpadă. Aminteşte-ţi cum ieşea din bucătărie şi îţi aducea mândră la nas nuci umplute şi date prin zahăr pudră. Ştia că le adori. Adu-ţi aminte cum se chinuiau părinţii tăi să ascundă cadourile de tine, pe dulap sau în cămară, deşi ştiau că nu mai crezi în Moş. Aminteşte-ţi de Crăciunul acela când eraţi toţi, în jurul mesei, iar tatăl tău v-a privit cu lacrimi în ochi de mândrie. Nu uita cum se topeau ori de câte ori te ridicau în braţe să pui un glob. Nu, nu uita că şi ei au fost cum eşti tu acum. Nu uita că şi eu au simţit tot ce simţi tu acum pentru copilul tău. Iar dacă te duci, măcar un pic, măcar un praf de minut pe la ei, de Crăciun, o să le dai speranţa că timpul a trecut doar peste chipuri. Nu peste amintiri.
Poza: Ştefan Rotaru, 28 Noiembrie 2018. Anul acesta nu am mai făcut poze.
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
