Prin tinereți, adică acum mai bine de un an și o lună, când mă mai întâlneam cu câte o femeie cu copil, mă minunam cât de mult poate să vorbească despre el într-un timp atât de scurt. Deși poate o întrebam din curtoazie ce mai face, nu puteam pleca până nu aflam la cât s-a trezit micuțul, la cât avea iar să adoarmă, al câtelea dinte urma să îi apară și ce meniu îi pregătise. Ba mai mult, în alte dăți aflam povestea alăptatului, a colicilor sau a trăsnăilor din ziua respectivă, ascultând și dând din cap aprobator și aparent înțelegător. Iar întreaga poveste se termina cu eternul sfat “ai să vezi tu cum e când o să ai copii”. Nu mă înțelegeți greșit. Nu era ca și când nu îmi făcea plăcere să o ascult, dar nu vedeam importanța detaliilor. Iar cel mai intrigant lucru -de care nu am avut niciodată curaj să întreb- mi se părea folosirea persoanei I plural, în loc de persoana a III-a singular, când subiectul era copilul: “mai avem puțin și facem două luni”, “ups, tocmai am făcut caca” sau “trebuie să facem vaccinul”. Că doar nu făceau în tandem. Și ce credeți? Acum mi-a venit și mie rândul.
Dacă stau bine și mă gândesc, încă din maternitate mi-am dat drumul la cuvinte sau, cum este expresia (că tot se potrivește), încă din scutece. În maternitate, abia așteptam să văd o mamă nouă căreia să îi spun că am născut un băiețel de 3.6 kg și 53 cm. Abia așteptam să îi spun că am născut natural, că beau ceai de ansaon și fenicul pentru lactație și că abia aștept să plec acasă. Nici nu căscam bine ochii la ce îmi spunea ea mie, că eu îmi și pregăteam discursul. Eventual o întrerupeam sau îi tăiam brutal ideea ca să pălăvrăgesc eu mai repede, de parcă aveam mâncărici sub limbă. Băi, nene, băi, dar când vedeam câte o graviduță, pe care o consideram necoaptă încă și fără prea multă experiență, ei bine, atunci mă lua entuziasmul pe dinainte, nu alta. Îi făceam probabil săracei fete capul calendar. Îi povesteam vrute și nevrute de parcă aș fi născut un întreg oraș, nu un singur locuitor. Și așa mă trezeam că îmi turuie gura de minute bune, ca o babă la spovedit, fără să fi terminat măcar un sfert din câte voiam să zic.
Dar m-am potolit. Am început să mă dezmeticesc când am întâlnit mămici mai vorbărețe decât mine. Chiar da! Deși aplicam aceleași tactici de întrerupere, și ele, la rândul lor, le foloseau înzecit. Nu mai reușeam să conduc discuția doar spre copilul meu, nici măcar spre copiii noștri, ci doar spre copiii lor. Spre experiențele lor. Dacă îmi puneau o simplă întrebare, nu treceau nici cinci secunde și răspundeau în locul meu. “Alăptezi?”, mă întrebau. “Da”, apucam să răspund. “Ah, păi stai să vezi la mine. Că o fi, că o păți, când câr, când mâr” și așa ascultam jumătate de oră. “Are dinți?”, mă întrebau în continuare. “Încă nu, dar…”, apucam să răspund. “Ah, păi stai să vezi la mine, că o fi, că o păți, când câr, când mâr”. “Ai născut natural? Că la mine a fost aşa şi pe dincolo”. Și uite așa rămâneam cu gura căscată, ca un pește de cârlig, de care atârnau propoziții ce nu mai aveau să iasă. De multe ori, nu o dată.
Recunosc, mi s-a părut puțin frustrant inițial, dar ulterior am priceput. Am priceput că nouă, mamelor, ne place să ne confesăm una alteia fiindcă simțim că înțelegerea este în deplinătatea simțământului ei. Înțelegerea este până la capăt. Soțul, prietenele, rudele fără copii doar ne ascultă și, în cel mai fericit caz, reușesc să înțeleagă o fărâmă. Or, noi, înțelegem tot. Doar să ne punem mental una în pantofii celeilalte și deja ne vizualizăm trăirile, emoțiile și temerile. Şi ne place să ne amintim orice, fiindcă mămicia este unică. Iar când avem această legătură, cum să nu vrem să aducem în prim-plan cel mai drag subiect? Copilul? Evident că vrem să ne expunem cea mai mare realizare a noastră din Univers, vrem să ne identificăm cu ea (de aici și folosirea pluralului la persoana I), să o punem pe un piedestal și să o admirăm din toate părțile. Că dacă nu noi, atunci cine? Ei, și de atunci, am început să tac și să ascult mai mult, ca să nu mai fur bucuria mamelor de a-mi încredința o parte din viață. Şi, sper eu, vor face la fel cu mine.
Sursa foto: Priscilla Du Preez on Unsplash
0
0
0
0
2 răspunsuri
Da, ai mare dreptate, dar stii ce am mai invatat eu? Am invatat sa-mi selectez atent femeile-mame carora vreau sa le impartesesc ceva si selectia e valabila si la cele pe care le ascult. Fiecare mama are propriul ei stil de a-si creste copilul, e treaba ei pana la urma daca a nascut natural sau prin cezariana, daca alapteaza sau nu, daca are un copil plin de dinti pana la un an sau cu doar 1 dintisor in gură, etc. Eu ma bucur atat de tare cand ies cu vreo prietena fara copii ca mai pot vorbi si de altceva chiar daca, inevitabil, discutia tot la copii se intoarce 🙂 Mama esti pentru toata viata si dincolo de ea asa ca e normal sa-ti ocupe tot timpul, iar sentimentul de maternitate sa-ti invadeze sufletul, mintea si trupul 🙂
Perfect de acord! Iar selectia de care vorbesti cred ca o fac si eu involuntar 🙂