Nu vreau să credeţi că am început să spionez grupurile de mame din care fac parte, dar – pur şi foarte simplu – văd anumite comentarii care îmi atârnă de suflet ca omuşorul din gură, deasupra gâtlejului. Care mă pun pe gânduri şi mă determină să îmi înşir cuvintele din perspectiva mea, că până la urmă de aceea am ales să scriu. Ei, şi în unul din comentarii, am citit cum o mamă se plângea că trebuie să care la salon mereu “plodul” după ea, că altfel nu are cum să se coafeze.
Nu am nici cea mai mică problemă cu deplânsul, fiindcă ştiu foarte bine ce frustrări se ascund în spatele lipsei de timp pentru tine, ca femeie. Şi eu m-am chinuit, ne-am chinuit, de fapt, de cele două ori cât m-am vopsit într-un an de zile. Luc era lipit, lipit de ţiţi, la vopsit trebuia să stau minimum patru ore, aşa că singura soluţie a fost să îl iau cu mine. Şi nu am avut ce face decât ping-pong între salon şi maşină. În salon nu puteam să îl ţin, cu toate mirosurile de acolo, aşa că imaginaţi-vă cum ieşeam afară cu staniol în cap să merg să îmi alăptez copilul. Aşadar, înţeleg perfect.
Dar ceea ce m-a întristat a fost apelativul folosit, “plod”. Cu riscul de a vă supăra, vreau să vă spun că este un cuvânt care pe mine mă înţeapă la încheieturi. Dacă ne uităm în DEX, substantivul “plod”, cu pluralul “plozi”, înseamnă într-adevăr “copil mic” (chiar şi organul genital al vacii, când pluralul este “ploduri”), dar – deşi nu se menţionează – cuvântul a căpătat de-a lungul vremii o tentă peiorativă. Şi nici nu mai contează de unde a pornit întinarea semnificaţiei, pentru că acum insultă sau ştirbeşte cumva frumuseţea fiinţei în sine. A oricărui copil din lume.
Dacă ar fi să extrapolăm, e ca şi când soţul meu mi-ar spune “muiere” în loc de “soţie” şi, pe cuvânt, dacă îmi surâde inima. Ba mai mult – şi cred că asta ar fi de fapt cea mai mare sâcâială a mea – chiar m-aş întrista dacă m-ar prezenta în acest mod interlocutorilor când nu sunt eu de faţă. Poate când aş fi, aş avea cuvintele la mine şi aş şti să mă apăr, luând-o ca pe o glumă. Dar aşa, m-ar deranja, mai ales dacă ar şti că nu îmi place. Şi exact şi cu acest “plod”, folosit în special în lipsa copilului. Nu ştiu dacă i-ar plăcea să ştie că aşa este numit. Cel puțin, mie, nu. Şi ce ție nu îți place, altuia nu îi face.
Nu spun că am dreptate, limba română este melodioasă pentru fiecare în parte, în modul specific. Şi oricum nu putem fi cu toții de acord, dar putem să ne poziționăm în tabăra cu care rezonăm. Iar eu sunt de partea aceasta, că nu mi se pare frumos să îmi descriu copilul, mai ales când nu este de faţă, drept “plod”. Şi mai ales când există atâtea alte sinonime. Când vorbesc despre el, prefer să îl prezint drept copilul meu, băiatul meu, fiul meu, feciorul meu, Luc sau Luca.
Şi, cu cine îmi permit (poate unii sunt mai sensibili la dulcegării şi mă mai abțin), îl mai alint cum o fac acasă, între pereţii noştri, cu “iubirica mea” sau “puiul meu”. Fiindcă, da, acasă – şi aş fi ipocrită să nu recunosc – îl alint în toate felurile posibile. Şi dacă stau bine să mă gândesc, cine sunt eu să zic că “funduleţ nătăfleţ”, cum îl mai strig uneori, este mai frumos decât “plod”?
Poza: arhivă personală. Luc la Voineasa, azi.
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
