De-a bușilea sau cum să am grijă să nu își bage fasole în nas

La opt luni, Luc a început să meargă bine de-a bușilea. O imensă bucurie să se vadă independent, să dărâme tot ce prinde în cale, să-și studieze pe-ndelete umbra care îl tot însoțește și să ia târâș peria de veceu, pliciul de muște sau unealta de scărpinat pe spate a bunicului. Și să meargă. Am mutat obiectele primejdioase, mobila are protecții lipite cu Picătura, am pus pe hol o plapumă în loc de covor pentru a astupa gresia, iar de dormit – stăm pe saltea să nu ne trezim că mai pică din pat (a căzut de trei ori).

Chiar și așa, se lovește când nici nu mă aștep. Stă în fund pe marginea saltelei și face-cum-nu-face că se răstoarnă pe parchet. Pedalează de fericire până ajunge la perete și face “zbang!”. Se agață de te miri ce mobilier, se dezechilbrează și se lovește cu bărbia. Se împiedică de mâna lui și pică. Se apleacă să își ia vreo jucărie din cutia în care le țin și alunecă de rămâne cu picioarele suspendate și capul îngropat în plușuri. Și oricâtă grijă aș avea, tot îi mai iese câte un cucui. Căzăturile, căzăturile, dar ce mă fac eu cu ce bagă în gură? Ștecher a vrut, încărcător de telefon nu refuză, bocancul cu găinaț a fost testat, mouse-ul, telecomanda sau sita sunt în meniu, iar lavabilul a apărut deunăzi. Tot ce prinde duce la gură.

Și în timp ce mă gândeam că ar trebui să am mai mare grijă cu ceva-urile mestecate, mi-am dat seama că ar trebui să am grijă și ce-și bagă și în nas. Iar mintea m-a dus la bunici, într-una din vacanțele petrecute la ei cu frate-meu și alți doi verișori pe când eram de două șchioape. Mamaie era recunoscută în familie pentru ciorba de fasole boabe. Oricât ai fi mâncat, dacă te opreai la ea și avea dintr-asta, era greu să nu găsești loc pentru o farfurie plină ochi și o ceapă. Ei, și era așa de bună fiindcă mamaie alegea fasolea bob cu bob. Și noi, chipurile, cu ea. O alegeam pe culori și pe dimensiuni. Și nu știu cum, din joacă, vară-mea a reușit să își îndese una dintre cele mai frumoase boabe – o țin minte și acum – mov cu alb, în nas. Și credeți că a mai ieșit? Nici cu slujbe. Ba mai mult, fiindcă fata a început să plângă, bobul de fasole s-a hidratat de la muci și s-a umflat. Cu tot cu nas.

“Ți se umflă bornăul, nu mai pișa ochii”, ii spunea mamaie. Degeaba. Avea vară-mea o nară ce îi acoperea obrazul și părea că e gata de explozie. Mamaie nu avea mâini de silfidă, să ne înțelegem, avea săraca degetele butucănoase și unghiile tocite. Nu avea cum să scoată fasolea. Abia seara, când a venit mătușă-mea de la serviciu și i-a desfundat nara, s-a oprit și vară-mea din plâns. Evident, nu a mai pus nimeni bobul în ciorbă.

Nu știu cum de a reușit mamaie să gestioneze așa de bine situația. Eu aș fi chemat ambulanța și -cel mai probabil- m-ar fi luat pe mine. În sfârșit, nu aș vrea să pătesc așa ceva cu Luc. Până o merge în picioare, prefer să mă cocoșez ca bolta palatină și să fiu cu ochii-n șase ca nu care cumva să îmi facă astfel de surprize. O să mă străduiesc să îi urmăresc mișcările și intențiile toate. Dar ia stai puțin!! După ce va izbuti să meargă, nu va fi și mai greu? 😳

 

Sursă poză: Andreea Mira Photography

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

3 răspunsuri

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.