Aşa mi-a spus ieri una dintre prietenele mele, moşica lui Alec, plecată în SUA, cu care nu mai vorbisem de vreo lună, când i-am povestit de ultimele noutăți: viroze, dinți, nopți nedormite din pricina căldurii. E cea mai mică din gaşcă, necăsătorită încă şi fără copii în plan apropiat. Dar a fost mereu aproape de copiii mei.
„Off, îmi pare rău, dar, de-acum, tot înainte, că se fac doar mari. Mici, niciodată”.
Şi m-a lovit în frunte înțelepciunea ei, pe care o ştiu până în celule, capilare şi suflet. Ca orice mamă. O aduc în cuget recurent. Dar iată că mai uit când îmi e greu. Şi, culmea, fix în momentele de disperare, oboseală, frustrare mi-ar trebui să o repet mai des.
Se fac doar mari, mici, niciodată.
Se fac doar mari, mici, niciodată.
Se fac doar mari, mici, niciodată.
Simțiți şi voi inima storcoşită?
Offf, pentru o lume-ntreagă au trecut atâtea luni, atâția ani, iar pentru noi – doar câteva clipe. Te uiți în ochii copilului tău, şi simți că ai născut chiar ieri.
Dacă mai ieri intra cu totul sub masă, ridicat în picioruşe, azi stă pe scaun deja şi jucați „Război”.
Dacă mai ieri îi prindeai bareta de la sanda strâns, strâns, că era lărguță, azi i-o îndeşi în picior şi se blochează la călcâi.
Parcă ieri mergea de-a buşilea după tine, prin casă, ca o umbră dolofană, iar azi a învățat cum să încuie uşa cu cheia.
Parcă ieri se umplea de piure de cartof şi broccoli pe la gură, iar azi mănâncă singur cu lingurița şi țipă dacă se murdăreşte.
Parcă acum câteva zile bătea cu polonicul în oala de ciorbă, ca azi să meargă la opționalul de pian.
Fir-ar să fie! Parcă mai ieri îți spunea „mami e a mea”, ca acum să îți spună doar „salut, pa!” când îl suni.
Greul nostru trece, la fel cum trece şi timpul cu ei. Fiindcă nu se mai fac mici. De-acum…doar mari.
***
Poza: azi, Alec, 7 luni şi 3 săptămâni, sub masă
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
